Toţi cei care asistă compătimitor la această agonie sunt neputincioşi. Tratamentul ar trebui să vină de sus, de la instituţii impozante, cum ar fi Ministerul Educaţiei şi Cercetării sau Academia Română. Dar o anumită eficienţă ar putea avea şi reprezentanţii presei scrise şi vorbite, profesorii, oamenii de litere şi părinţii.

Modele de folosire îngrijită a limbii ar trebui, în principiu, să ofere şi oamenii noştri politici, de la miniştri la parlamentari. În realitate, nu se întâmplă nimic sau se întâmplă exact contrariul a ceea ce ar trebui să se întâmple. La toate nivelurile, se vorbeşte prost româneşte: se folosesc termeni improprii, se fac greşeli penibile de gramatică, se mută delirant accentele de pe o silabă pe alta, se construiesc propoziţii şi fraze tălâmbe, se rosteşte rudimentar, se intonează precipitat, şleampăt, răstit.

Crainicii emisiunilor de ştiri imită o melodie a enunţului împrumutată, nu se ştie de ce, de la CNN, adică dintr-o altă limbă. La tot pasul auzi inovaţii lexicale implauzibile, formule şui, nume proprii stâlcite. O grijă nevrotică de a evita cacofonia duce la complicaţii ridicole şi inutile („ca şi profesor", în loc de „ca profesor", ca şi cum fără „şi" expresia ar suna cacofonic). Se spune tot mai frecvent „am servit" o friptură, în loc de „am mâncat", când în realitate de „servit" se ocupă chelnerul. Se preferă „am lecturat", în loc de „am citit" şi „am vizionat" în loc de „am văzut".

Se crede că „lucrativ" înseamnă „care lucrează" (şi nu „care aduce câştig", cum este corect), că „fortuit" înseamnă „forţat" (şi nu „întâmplător") sau că dacă la un dialog iau parte trei inşi, dialogul devine „trialog". Nu mai vorbesc de folosirea epuizantă, identificabilă şi la „băieţi fini", a lui „care", atunci când trebuie spus „pe care". Accentele au intrat cu totul în derivă: se spune „furìe" (accent pe „i"), „edìtor" (accent inexplicabil pe „i") şi câte şi mai câte.

Numele proprii sunt pocite sistematic, tot prin mutarea accentului în poziţii barbare (Becali se pronunţă cu accentul pe „e", Cinteză cu accentul pe „i") sau prin înlocuirea diftongilor prin hiat: Funeriu (trei silabe) se pronunţă în patru silabe (Fu-ne-ri-u). La fel Ciubotariu, Pascariu etc. Pe când „Nechifor Coţ-ca-ri-ul"?

Lista schiţată mai sus s-ar putea extinde la proporţiile unui volum masiv. Şi nimeni nu pare cu adevărat îngrijorat. Vorbim de „criză" în toate domeniile, dar nu observăm că în materie de limbă criza pare cu adevărat ireversibilă. Debităm, oricând, pătimaşe discursuri patriotice, dar siluim limba maternă cu o nesimţire de venetici.

Cu atât mai bine venită e ideea Editurii Humanitas e a republica trei lucrări ale lui Alexandru Graur, care reuşesc miracolul de a colecţiona şi corija simplu, riguros şi, adesea, cu un umor trist infinitele derapaje la care e constrânsă limba română de răufăcătorii ei. Le recomand cu insistenţă, cu disperare, tuturor şi, mai ales, celor pentru care vorbitul şi scrisul sunt o meserie. Iată titlurile: „Capcanele limbii române", „Mic tratat de ortografie" şi „Dicţionar al greşelilor de limbă".