Intifada Habotnicilor

Sigur că v-a lovit valul impresionant de ură care curge acum pe reţelele sociale, sub anonimitatea peseudonimelor sau, dimpotrivă, deschis, asumat ca o victorie împotriva forţelor răului: mesajele înveninate ale tuturor habotnicilor şi triştilor, cei niciodată tineri, nici măcar atunci când vârsta biologică le-ar fi permis asta;

cei înfrânţi de propria mediocritate şi condamnaţi la o viaţă mizeră de funcţionar înăcrit şi dorind să se răzbune, de acolo din umbra cotlonului în care supravieţuieşte în stare de larvă, împotriva tuturor care îndrăznesc să se bucure, să-şi trăiască timpul superb al începutului de viaţă, anii de muzică ai adolescenţei şi tinereţii.

Drept care, iată, acum simt că li s-a ivit ocazia să glăsuiască public. Vor să se răzbune. În definitiv, trebuie să plătească cineva pentru ce a însemnat viaţa lor plină numai de eşecuri, formalisme morale şi spirituale acceptate pentru că „aşa se cuvine” şi păcatele lor multe, mici sau mari, dar mereu ascunse cu grijă de ochii lumii că, deh, „să nu ştie mahalaua şi să ne râdă vecinii”. De ce ar trebui ei să accepte, fie şi pentru o secundă, faptul că există seri magice în care se anihilează convenţii şi constrângeri? De ce ar trebui să-i accepte pe cei care şi-au făcut din muzică o meserie şi din o profesie de credinţă din contestarea sistemelor opresive şi ordinei prestabilite? Ei, cei care şi-au trăit viaţa doar pentru a-şi plăti ratele la bancă, cu gândul marii realizări de carieră pe care o reprezenta parcursul de la funcţionar categoria a IV-a la rangul de şef de ceva, cu singura perspectivă previzibilă a întoarcerii la oră fixă la coşmarul jurnalier al nevestei înăcrite cu bigudiuri şi soacrei nemulţumite prin natură... Ei, ce-aţi vrea să facă altceva decât să înjure?

Nu sunt numai la noi. Acum i-aţi văzut aici şi acum. Dar sunt legiune, mereu, peste tot. Nu este o ideologie, este o stare de spirit latentă, este o ură endemică a acelei părţi a societăţii „sistemului moralei convenţionale” care se va revolta mereu, la fel de feroce, habotnic şi primitiv, împotriva oricărui fenomen perceput ca purtând în el un simbol de revoltă şi schimbare.

Amintiţi-vă de valul de ură şi condamnare care a însoţit „generaţia beatnik”, termen folosit pentru prima oară de scriitorul Jack Kerouac (autorul faimoasei cărţi On the Road, 1957) care spunea despre tinerii lumii lui: „I guess you might say we’re a beat generation”. Beat generation, generaţia ce se temea că va fi înfrântă de o societate cu o morală opresivă, cea împotriva căreia s-a clădit protestul muzicii rock odată cu ceea ce s-au numit „comunităţile refuzului” dintre care cea mai cunoscută a fost Haight-Ashbury din San Francisco.

De aici, din acest timp al anilor ’60, începe protestul politic al muzicii rock. Atunci, imediat după ce, pe 2 martie 1965, preşedintele american Lyndon B. Johnson lansează operaţiunea „Rolling Thunder”, bombardarea sistematică (un milion de tone de bombe în trei ani) împotriva poziţiilor vietnameze şi vietcong, începe marele protest emblematic care este ritmat de muzica aceasta de rock. O generaţie s-a revoltat pe această muzică prin ea însăşi istorie, hulită dar şi iubită cu aceeaşi fervoare.

Amintiţi-vă de muzica strălucitoare a „Generaţiei Vietnam”: Bob Dylan (Masters of War), Grateful Dead  (Cream Puff War), Coutry Joe (I-Feel-Like-I’m-Fixin’-To-Die Rag) Yhe Byrds (Draft Morning) CSNY (Ohio), Creedence Clearwater Revival )Fortunate Son), John Lennon (Give peace a Chance), Richie Havens (Handsome Johnny), Grand Funk Railroad (Poeple, Let’s Stop the War), Joan Baez (Saigon Bride), Steppenwolf (Monster), The Doors (The Unknown Soldier), Jeffreson Airplane (Voluteers), Edwin Starr ((War – What It Is Good For?), Barry McGuire (Eve of Destruction).

Dar vă mai amintiţi oare de muzica protestatară care s-a transformat în simbol de luptă împotriva injustiţiei sociale?

Vă mai aduceţi aminte de Pete Seeger şi We Shall Overcome (1957), cântec reluat pe 250.000 de voci în timpul celebrului “Marş către Washington” în 1959? Sau de The Lonesome Death of Hattie Carroll (1964) şi de Hurricane (1975) ale lui Bob Dylan? Dar de Free Nelson Mandela (The Special AKA, 1984) ? Sau de Cop Killer (Body Count, 1992) de Rais le Bled (El General,  2010),   sau de Fight the Power (Public Enemy, 1989) ?

Fiecare dintre ei s-a constituit, pentru timpul sâu şi în raport cu normele moralei sociale dominante, drept o excepţie. Fiecare dintre ei a fost creator de „panică morală”, termen definit mai demult de Stanley Cohe (Flok Devils and Moral Panics:The Creation of the Mods and the Rockers, St.Martin’s Press, 1980) :”este vorba despre o persoană, un grup de persoane care ajung să fie definite drept o ameninţare la valorile şi interesele societăţii, prezentaţi şi acuzaţi prin stereoptipuri culturale de către mass-media; sunt ridicate împotriva lor bariere morale de către editorii de ştiri, preoţi, politicieni şi de oamenii care se consideră “ca având o judecată normală”.

Aceştia sunt „vinovaţii fără vină” de care amintea odată Florian Pittiş, aceştia sunt cei pe care-i pune la zid, mereu, fără niciun fel de ezitare sau remuşcare, acea parte a societăţii pentru care orizontul se limitează la respectarea habotnică şi sterilă a „obiceiului împământenit”. Ei sunt cei condamnaţi pentru că „sunt altfel”, pentru că îndrăznesc să-şi proclame diferenţa şi, mai ales, pentru că au curajul să se bată pentru un ideal. Idealul lor, credinţa lor, mesajul lor.

Trebuie să plătească pentru asta.

Sigur că multe depind de gradul de înapoiere al societăţii în care evoluează sau/şi de forţa prejudecţilor religioase, în categoriile clasice prestabilite: păcătoşi, satanişti, decăzuţi moral, necredincioşi, simboluri ale păcatului, anormali, excepţii sociale şi comportamentale.

Ei sunt aşa, ei TREBUIE să fie aşa, pentru că, altfel, ce justificare morală mai are bucuria pură de a asculta manelele cu mesajul atât de uman şi de uşor de înţeles „banii mei, bani mei/ eu i-am făcut pe ei” sau cele din melodia istorică interpretată de Nicolae Guţă, „Ce noapte magică”: „whisky şi multă multă gheaţă/ să beau până dimineaţa/ şi în mână cu sticluţa/ la masă cu gagicuţa/ mişcă-te un pic aşa din buric/ dansează, iubita mea/ simte-te bine bine bine bine/ fă-mă ca să mor de tine/ ce noapte magică distracţie maximă/ e distracţie maximă maximă/ gălăgie nebunie generală/ şi muzica cea mai specială“.

Asta e norma morală admisibilă, recunoscută şi iubită pentru că reprezintă maximum de trăire asimilată cu satisfacţia, bucuria şi cheful, acelea care sunt „corecte social“. N-am auzit vreodată vreun preot sau deontolog creştin, din aceştia ieşiţi acum precum ciupercile după ploaie, zicând că aşa ceva ar fi greşit. Nu, din moment cei ce duc acest mesaj spre publicul avid de trăiri spirituale, poartă şi crucea standard, clasică şi ea, din mult, mult aur, cu multe, multe diamante...

Nu mai bine aşa? Nu e mai simplu aşa decât să asculţi, Doamne fereşte de îndemnul la păcat, „Straberry Field Forever“ şi să auzi cum John Lennon, coborâre melodică psihedelică marcată de cuvintele „easy with eyes closed, misunderstranding all you see“.

Nu, pe deţinătorii adevărurilor absolute, pe habotncii care declanşează intifadele ca aceasta de acum de la noi, nu-i putem bănui că au închis vreodată ochii cu conştiinţa că, ascultând alt tip de muzică decât cea convenabil aprobată de „societatea cuminte“ vor realiza că nu înţeleg tot ceea ce văd, imaginile generate de muzica respectivă.

Se va schimba vreodată ceva? Răspuns posibil, tot din Beatles, din cântecul Tomorrow Never Knows. Se zice acolo: „Turn off you mind, relax and float dowstram...Surrender to the void...Listen to the colour of your dreams“ (Închide-ţi mintea, relaxează-te şi scurge-te în aval...lasă-te pradă vidului...Ascultă de culoarea viselor tale). 

Care vise? Poate aici, gândiţi-vă, e marea problemă...

P.S. Sau poate nu, pentru că, măcar la alţii, se poate şi alfel. Revista Rolling Stone anunţă că, pe 27 noiembrie, va ieşi pe piaţă albumul pro-rock Wake Up cu 11 cântece care conţin, evident puse pe muzică rock, fragmente din discursurile ţinute de Papa Francisc îmbinate cu muzică gregoriană. De unde îndemnul entuziast de pe reţelele sociale: Rock On, Pope!