Informaţia în lumea şi în spaţiile violenţei

FOTO AFP

Miercuri, 7 ianuarie 2015, doi indivizi înarmaţi, purtând cagule, au pătruns pe neaşteptate în redacţia publicaţiei franceze Charlie Hebdo, au strigat Allah Akbar şi au deschis focul.

Respectivii inşi şi-au gândit atacul, ce a costat viaţa a 12 oameni, ca o răzbunare explicită faţă de cutezanţa socotită de neiertat a redacţiei respectivei reviste de a publica o seamă de caricaturi ale profetului Mohamed. On a vengé le prophète Mohamed!

Şocul resimţit de întreaga Europă civilizată, de lumea creştină, de politicieni, de mediile de presă, de oamenii obişnuiţi a fost imens, iar solidaritatea cu redacţia revistei Charlie Hebdo a fost aproape unanimă, căpătând expresie în primul rând prin acel celebru Je suis Charlie.

Din acea zi însângerată de început de ianuarie a anului trecut şi până azi, exclamaţia de solidaritate mai sus citată a fost modificată în repetate rânduri şi nu doar cu referire la fapte consumate în spaţiul francofon. Atacuri şi atentate cu caracter terorist petrecându-se nu numai în Europa, ci şi în America şi Asia. Ele au însângerat o bună parte din Globul pământesc. În Tunisia, în Egipt, la Paris, la Bruxelles, în Turcia, în Orlando-SUA, la Nisa, la München, în Normandia şi lista e departe de a fi completă. Atacurile, multe dintre ele comise şi revendicate de organizaţii teroriste, de ISIS îndeosebi, altele căzând în sarcina unor aşa-zişi „lupi singuratici” care au acţionat pe cont propriu din motive etnice, sociale şi religioase, dar şi din cauze medicale, s-au petrecut în mari aglomerări urbane, în pieţe publice, în aeroporturi, în mall-uri, în teatre, ba chiar şi in biserici.

Victoriile pe frontul luptei anti-teroriste nu pot fi marcate prin steguleţe şi nici sărbătorite în clinchet de pahare de şampanie.

S-au înregistrat în ultimul an şi jumătate sute de morţi şi de răniţi de diferite rase, etnii şi confesiuni. Forţele de prevenţie şi de securitate sunt aparent neputincioase în faţa noii avalanşe, însă e cum nu se poate mai sigur că specificul existenţei şi luptei lor le impune prudenţă în exprimare şi comunicare. Chiar tăcere. Victoriile pe frontul luptei anti-teroriste, am mai spus-o, nu pot fi marcate prin steguleţe şi nici sărbătorite în clinchet de pahare de şampanie. Tocmai de aceea nu e exclusă defel posibilitatea ca alte plănuite atacuri teroriste de amplitudini similare şi de acelaşi gen precum cele menţionate mai sus să fi fost la timp dejucate, fără ca noi, oamenii obişnuiţi, să fi avut habar de ele.

Experţii în securitate sunt categorici atunci când afirmă cu ceea ce poate fi calificat drept realism cinic însă, din păcate, cum nu se poate mai necesar că asemenea atacuri vor continua, că trebuie să ne obişnuim cu ele. Că va trebui să ne continuăm viaţa ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat ori nu s-ar întâmpla. Aceasta fiindcă frica e principalul aliat al terorismului organizat, instituţionalizat ca şi al celui planificat şi dus la îndeplinire pe cont propriu de tot felul de smintiţi.  

De fapt, aceasta e realitatea. „Pacea şi siguranţa există doar pentru că oamenii pot să omoare”, scria Jörg Baberowski în cartea lui Spaţiile violenţei, citată de Emil Hurezeanu într-un articol scris şi publicat pe republica.ro, la scurtă vreme după atacurile teroriste din noiembrie din Franţa, iar spusele lui Baberowski ar putea fi lesne puse în relaţie cu cele ale von Clausewitz ce socotea războiul drept  continuare a politicii prin alte mijloace.

Acelaşi Emil Hurezeanu ne reamintea într-un interviu publicat tot pe republica.ro că pacea prosperă cu care ne-am obişnuit nu are drept rezultat vigilenţa, atenţia şi starea de alertă în faţa unui pericol. Dimpotrivă, această pace prosperă ar funcţiona asemenea unui hamac în care s-a legănat liniştită, eu aş spune chiar puţin somnolentă, întreaga Europă.

Sunt multe, tot mai insistente voci ce avertizează că vremea acestei păci prospere cu care aproape cu toţii ne-am obişnuit după căderea comunismului a cam ajuns la final. Că ne aşteaptă vreo 20 de ani de nelinişte, dacă nu cumva chiar de mult mai mult. Că vremea binelui a trecut, că trebuie să ne obişnuim cu răul.

Suntem, de fapt, parte într-un război ciudat. Printre ale cărui caracteristici se numără şi aceea că suntem siliţi să avem o atitudine de comunicare complet diferită faţă de aceea a inamicilor noştri, teroriştii.

Să fie oare această obişnuinţă sinonimă cu starea de împăcare, cu atitudinea de non-combat? Nici vorbă. Suntem, de fapt, parte într-un război ciudat. Printre ale cărui caracteristici se numără şi aceea că suntem siliţi să avem o atitudine de comunicare complet diferită faţă de aceea a inamicilor noştri, teroriştii. Ei au nevoie de publicitate. Vor ca faptele lor să inunde ecranele televizoarelor, să domine internetul. Tocmai de aceea se auto-filmează. Aşa cum s-a întâmplat ieri, în cursul atacului dintr-o biserică catolică din Normandia. Extrem de exactă în acest sens observaţia făcută, între alţii, de Cristian Tudor Popescu marţi seara la Televiziunea digi 24.

Observaţia trebuie extinsă şi impune anumite consecinţe ce se cuvin regăsite în conduita întregii prese. A televiziunilor şi a mediilor online. Se impun reguli noi şi stricte în politica şi strategia de breaking news. Mediatizarea, sensibilitatea excesivă, implicarea emoţională peste poate, isteriile de orice fel, datul cu presupusul înainte de a exista informaţii riguroase - aşa cum s-a întâmplat vinerea trecută, cu ocazia atentatului din zona Olympia din München - se cer a fi drastic reevaluate şi cumpănite ca atare.

P.S. Marele ziar francez Le Monde  tocmai şi-a făcut cunoscută decizia de a nu mai publica fotografiile cu chipurile teroriştilor decedaţi spre a evita glorificarea lor postumă.