Despre inutilitatea jurământului

Cred că mulţi dintre dumneavoastră v-aţi dat cuvântul (de onoare) sau aţi jurat că…Pare că nu e mare filosofie. În viaţa de zi cu zi, jurăm de multe ori şi întărim jurământul prin apel la moarte sau morţi, sau prin facerea de cruci, mai mari sau minuscule, în funcţie de concentrarea psihică.

Dumnezeu pare să fie în continuare îngăduitor. Căci jurământul e adesea încălcat. Chiar dacă are un frate care este sperjurul şi un altul, mai vitreg, care e blestemul. Şi, totuşi, de ce facem asta? Ce valoare are actul acesta de vorbire? De la Platon la Agamben, de la surse religioase la cele ale lingvisticii moderne, la Benveniste şi Austin, s-a scris atât despre asta, despre valoarea pe care o produce actul ca atare, despre contextul în care e spus şi consecinţele pe care le atrage. Interesează cred, la fel de mult, şi situaţia în care actul acesta de vorbire, jurământul, nu are, de cele mai multe ori, nicio valoare.

Nu sunt primul sau singurul care ridică această problemă sensibilă, atât pentru individ ca persoană, dar şi pentru individ ca persoană publică. Dar, iată, vine, din nou, momentul! Căci, în România, ei/ele vor depune iarăşi jurământul.

Oameni care depun un jurământ în public. Bărbaţi şi femei aleşi de oameni sau numiţi în funcţii publice, mai mari sau mai mici. Preşedintele României, deputaţi şi senatori, miniştri şi funcţionari publici, ei şi ele depun un jurământ. Ce spun oamenii aceştia în acele momente? Iată:

Jurământul preşedintelui: “Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

Jurământul parlamentarilor: „Jur credinţă patriei mele, România. Jur să respect Constituţia şi legile ţării. Jur să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Jur să-mi îndeplinesc cu onoare şi fidelitate mandatul încredinţat de popor. Aşa să mă ajute Dumnezeu!”

(Jurământul de credinţă se poate depune şi fără formula religioasă, aceasta putând fi înlocuită cu formula: „Jur pe onoare şi conştiinţă”, care prefaţează jurământul.)

Jurământul funcţionarului public: “Jur să respect Constituţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect şi fără părtinire legile ţării, să îndeplinesc conştiincios îndatoririle ce îmi revin în funcţia publică în care am fost numit şi să păstrez secretul profesional. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!"( Jurământul se poate depune şi fără formula religioasă de încheiere.Legea 188/1999)

Dar jurământul depus în cele trei situaţii de mai sus, conferirea, con-sacrarea ca preşedinte, parlamentar, ministru sau funcţionar public au alte conotaţii şi greutate. Jurământul e un Cuvânt hard, e spus într-o circumstanţă unică pentru a con-sfinţi o legătură între “popor” şi individul care jură. Ei, ele jură pe Constituţie, pe legile ţării lor, pe onoarea şi fidelitatea lor, şi invocă invariabil prezenţa divină ca garant al legăturii care se produce exact în acel moment. Pun şi mâna pe Biblie.

Jurământul nu conţine, însă, nimic despre neţinerea lui aşa cum era odinioară. Niciun blestem! Ce se întâmplă când jurământul nu este ţinut? Ce li se întâmplă celor care l-au depus?

NIMIC.

Câţi dintre cei aleşi şi cele alese pot să jure, la final de mandat, că şi-au ţinut jurământul? Că România, ţara lor, le-a fost în minte şi în suflet, că au apărat democraţia, drepturile şi libertăţile noastre, că şi-au îndeplinit mandatul dat de “popor”? Jurământul depus acum e un performance teatral realizat ca un ritual oral de învestitură: valoarea lui e actualizată, ar trebui să fie actualizată în mod permanent. În fapt, ea e dată la o parte, ca un machiaj, ca un costum după ce “spectacolul” s-a terminat. Şi atunci, de ce mai jură? Din moment ce nicio sancţiune nu se produce odată cu încălcarea, trădarea jurământului. Simplu, pentru că jurământul nu mai are nicio valoare. E recuzita de serviciu a celor care sunt clovnii puterii. Priviţi-i, pe mulţi, cum vin la ceremonie, cum citesc, cu privirea încordată de solemnitatea momentului, mulţi neobişnuiţi să jure în faţa camerelor tv, dar (în)jurând, de altfel, copios în alte situaţii.

Câtă onoare au oamenii care au încălcat jurământul prin nesimţire, unii, incompetenţă şi prostie alţii sau grabă de prăduire, foarte mulţi. Desigur, ficţiunea electorală numită “popor” îi votează pe toţi, dar nu le încredinţează niciun mandat. Unde e credinţa, aici? Ei ştiu asta, jocul continuă şi jurământul face parte din el. Ca lucrurile să fie mai complicate, să observăm că în textele jurămintelor de mai sus se vorbeşte atât de cetăţeni, cât şi de popor. Ei sunt diferiţi, desigur, sunt “popor” în Campania electorală şi “cetăţeni” după Campania electorală. Când jurământul nu e ţinut, asta ne afectează însă pe toţi, şi cetăţeni şi popor.

Dar de ce mai jură doamnele şi domnii? Fiindcă, altfel, nu pot intra efectiv în “rol”. Valoarea legală a ceremoniei jurământului e, probabil, singura care susţine simulacrul de sacralitate, de consfinţire. În alte vremuri, a-ţi da cuvântul, a jura în viaţa privată sau în ocazii publice angajau persoana şi creditul divin dat vieţii acesteia. Omul era Cuvântul său. Omul fără cuvânt, cel care jură fără să îşi ţină cuvântul, e noua faţă a puterii simulacrelor democraţiei. Româneşti şi din alte părţi.

Şi vor jura din nou. De ce? Nu trebuie să vă deranjaţi. Aveţi de spus vorbe grele: democraţie, drepturi, libertăţi, onoare, conştiinţă, popor, Constituţie, Dumnezeu. O să le spuneţi, ca de atâtea ori. Nu vă fie frică, nu e prevăzut niciun blestem; partea asta nu mai apare în text. Juraţi, şi cu mâna pe Biblie, vă rugăm, c-aşa e frumos, dă bine la cameră (cea de luat vederi, of course) şi nu uitaţi să vă faceţi cruci, ca taximetriştii, cu o mână pe volan şi cu ochii după biserici, să nu rataţi vreuna, maşina merge, că d-aia are patru roţi, hai, curaj, trece şi asta. România e ţara noastră, e patria noastră, câteodată suntem cetăţeni, adesea suntem popor electoral. Să faceţi treabă bună. Mai jurăm peste patru ani.

Din când în când, însă, nu uitaţi să vă mai uitaţi în oglindă, după ce o curăţaţi. Ce se vede acolo? Un om care a jurat că ‘aşa să mă ajute Dumnezeu’. Acum am înţeles: dacă nu vă veţi ţine cuvântul e pentru că nu v-a ajutat Dumnezeu deşi l-aţi invocat. În fond, ce mare lucru, aţi spus nişte cuvinte, acolo. Sperăm să nu uitaţi că voi le-aţi spus. Eu am o mare încredere că vă veţi ţine jurământul. Nu oricine poate jura. Dar toată lumea poate înjura. De fapt, se ştie, pe noi ne-a ţinut în istorie nu jurământul, ci înjurătura. De aceea, în mod normal şi logic, ar trebui să înjuraţi căci jurământul, cum s-a văzut de-atâtea ori, a fost încălcat, chiar penal. Nimeni, însă, nu vă poate împiedica să îl ţineţi. Dar dacă se întâmplă asta, şi sunteţi împiedicaţi, aveţi curaj şi spuneţi: nu am putut să îmi ţin jurământul. Ar fi extraordinar, nu? Cuvintele alea grele ar mai avea sens, şi pentru cetăţeni şi pentru popor.