Despre sărăcie. Între două înghiţituri de Chianti, un dejun copios şi două paneluri

Statisticile europene ne plasează pe primul loc în topul statelor expuse la riscul de sărăcie şi excluziune socială

În România, sărăcia miroase a „coffee break“. A biscuiţi tartinabili cu unt, suc proaspăt de portocale şi arată aproape întotdeauna ca un power-point proiectat cu migală pe un perete dintr-o sală conferinţă somptuoasă.

E nevoie de ceva efort să aşezi în pagină tabele cu indicatorii sărăciei, câteva poze alese conştiincios şi cât să emoţioneze, dar să nu traumatizeze şi, evident, câteva recomandări pentru viitoare politici publice, adică nişte eterne “drafturi” care se vor întâmpla dacă şi numai dacă - condiţie logică tare - există “voinţă politică”. De multe ori, despre sărăcie se vorbeşte în engleză, ceea ce nu e un lucru neapărat rău, evident. Poverty in Romania is a serious issue, isn’ t it?( Sărăcia în România este o chestiune gravă, nu-i aşa?). Păi, cam da.

Aparent, sărăcia e uşor recognoscibilă oriunde. Poartă haine ponosite, prea mari ori prea mici, prea multe sau prea puţine, e tristă şi încremenită ori agresivă de neputiţă si nedreptate. E, de multe ori, la distanţă comodă de noi, iar dacă ne intersectăm cu ea, ne sperie, ne face să trăim o vină mica sau să ne mutăm privirea şi să privim cerul, cum bine ne-au învăţat artiştii stradali. Uneori, e ghetoizată şi e o lume în sine, etanşă şi autarhică. Cu regulile ei, într-o anomie doar aparentă, funcţionând după regulile ancestrale ale trocului si ale supravieţuirii. Însă alteori e unde nu am intui niciodată: camuflată din pudoare şi jenă în camerele mici şi curate ale pensionarilor, ale celor care trăiesc din agricultură, studenţilor, şomerilor, „nedescurcăreţilor”, „neadaptaţilor” unui darwinism social de neînţeles. Dar, precum frumuseţea, sărăcia e în ochii privitorului. Doar statul roman e uşor miop şi are nevoie de nepermis de mult timp să o vadă. Poate că s-ar cuveni să-i schiţăm nişte planşe cu bastonaşe îndreptate spre stânga ori dreapta, non-ideologic de data asta, ca în cabinetul oftalmologului. Sau nu, pentru asta există deja panelurile, mesele rotunde şi conferinţele despre sărăcie organizate în hoteluri luxoase, stropite cu vin şi haute cuisine la dejunurile pantagruelice prevăzute de agenda evenimentului.

17 octombrie este Ziua Internaţională pentru Eradicarea Sărăciei şi doar providenţa, capacitatea organizatorică a staff-ului de partid sau agenda domnului Dragnea au salvat o suprapunere nefastă a Congresului PSD cu acest prilej mai puţin festiv de noi discuţii despre cum arată sărăcia în România. Dar, nu despre Congres aici. Despre sărăcie, echitate socială şi egalitate de şanse să vorbească societatea civilă, centrele de studii, fundaţiile, ambasadele străine, universităţile, Comisia Europeană, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, nu un partid de stânga întors doar către sine şi preocupat narcisic doar de clivajele lui interne. Tot darwinism şi aici, dar politic de data asta. 

Statisticile sărăciei în Uniunea Europeană plasează România pe primul loc având, potrivit cifrelor Eurostat, populaţia cea mai expusă riscului de sărăcie şi excluziune socială (notă: Ideea conjugării sărăciei cu excluziunea socială apare pentru prima dată în documentele de lucru ale Comisiei Europene cu mai bine de 10 ani în urmă şi indică, de fapt, o nouă abordare a politicii sociale. Până atunci, sărăcia era redusă la un singur parametru: cel economic).

În consecinţă, dacă la nivelul Uniunii Europene, o persoana din patru este expusă riscului de sărăcie şi excluziune socială, în România 40, 2% din populaţie se confruntă cu acest risc.

Doar Bulgaria şi Grecia ne mai fac oarecare „concurenţă“ şi au cifre similare; 40,1%, respectiv 36%. La antipod, poveştile de succes în lupta cu sărăcia aparţin unor state ca: Cehia (14,8%) şi arhicunoscuta triadă a statelor cu bune practici asistenţiale şi democraţii consolidate: Suedia, Olanda şi Finlanda. E drept însă, că la o lectura superficială există şi veşti aproape bune: riscul de sărăcie şi exluziune socială nu a crescut în Romania în intervalul 2008-2014, ca în cazul unor state precum: Grecia, Spania şi Cipru. Doar că se cere depăşirea unei prime lecturi.

Sărăcia e stabilită prin repere simple şi uşor de intuit: insuficienţa venitului pentru acoperirea cheltuielilor necesare unei alimentaţii regulate şi a necesarului pentru încălzire şi îmbrăcăminte, deci primul nivel al piramidei maslowiene: subzistenţa. Există, de asemenea, o delimitare conceptuală dureoasă, dar utilă în analize: sărăcia absolută şi sărăcia relativă. Fără a fi conceptualizări alternative, sărăcia absolută şi sărăcia relativă indică niveluri diferite ale sărăciei. Pe de-o parte, preocuparea pentru un standard universal, absolut al sărăciei: nivelul de venit sub care devin imposibile o dietă minimă, adecvată nutritiţional şi satisfacerea cerinţelor esenţiale nealimentar, pe de altă parte, în cazul sărăciei relative, care nu este atât de severă precum cea absolută, vorbim de asemenea despre o percepţie a lipsei. Este relativă pentru că se defineşte socio-cultural şi e interrelaţională, deci comparativă. Astfel, dacă pragul absolut de sărăcie are pretenţia de universalitate, pragul de sărăcie relativă se sparge în variabile date de condiţiile naturale, sociale şi culturale.

Dilemele morale apar, însă, în definirea pragurilor sărăciei. Cum definim şi unde fixăm pragul absolut? Unde îl stabilim şi dacă nu cumva fixarea lui ataşează saraciei exclusiv o viziune matematico-statistică vinovată de reducţionism şi, la rigoare, imorală. Dacă nu cumva să nu fii tocmai sărăc lipit pământului - e poate cea mai puternică vizual şi dureroasă metaforă a sărăciei recurentă în expresiile idiomatice româneşti - nu te face tocmai nesărac. E un truism, dar să nu fii absolut sărac nu înseamnă să fii nesărac.

În aprilie, Ministerul Muncii prezenta „Strategia naţională privind incluziunea socială şi reducerea sărăciei pentru 2015-2020”. Lectură obligatorie dacă vreţi să vedeţi cum arată sărăcia în România. Spicuiesc doar două pasaje scurte referitoare la cel mai vulnerabil grup: copiii. Ei bine, „o treime dintre copii trăiesc în sărăcie relativă, iar procentul nu a scăzut în timp. Din 2008 până în 2012, rata sărăciei relative în rândul copiilor a fost constant mai mare decât rata sărăciei calculată la nivelul întregii populaţii cu aproximativ 10% “. Mai mult, rata sărăciei în rândul copiilor a crescut cu aproximativ 1%, unul din doi copii din mediul rural trăieşte în sărăcie realativă. Deci, dacă 17% dintre copiii din zonele urbane şi peste 50% dintre cei din mediul rural trăiesc în sărăcie relativă, asta face ca 74% dintre toţi copiii săraci să trăiască în mediul rural. Nu îmi amintesc, deşi poate sufăr de mici amenzii, ca vreun politican român să fi vorbit vreodată asumat, curajos, şi dincolo de retorica populistă despre asta.

Îmi pare că sărăcia e încă percepută ca fiind pitorească, poetică pe undeva, bună de fotografiat şi de analizat la mese rotunde şi în paneluri întrerupte de prea multe pauze de cafea şi networking. Am fost şi eu, la rându-mi, invitată de nenumărate ori la conferinţe despre sărăcie şi recunosc că am cunoscut “experţii sărăciei” în România, unii dintre aceştia oameni înzestraţi, competenţi şi generoşi. Am cunoscut, însă, şi câţiva dintre săracii României, cei pe care statisticile îi plasează în categoria: “sărăcie persistentă”, adică o categorie aproape irecuperabilă. Şi, printre noi, restul, cei fixaţi pe o direcţie, aşa-zişi morali, cu simţ democratic, guvernaţi şi guvernabili, adulţi adaptaţi ieşiţi din coconul bunăvoinţei sau respectând fişa postului ca să dezbată sărăcia, ei bine, printre noi, cifrele din statistici erau departe de indivizii concreţi, de cei cărora le sunt dedicate strategiile de incluziune. Şi o spun cu o onestitate crudă poate, de „speaker " în unul dintre paneluri, deci aveţi tot dreptul să mă judecaţi: sărăcia nu are nimic poetic, iar românul nu s-a născut poet, dar sigur are de dus lupte complicate toată viaţa ca să nu devină sărac.