De ce stau oamenii şase ore în frig la coadă la Catedrală?

Am sperat aseară să ajung şi eu la altarul Catedralei – n-am ajuns. Şi de vină pentru asta nu e nici măcar Patriarhul Daniel.

De vină pentru asta au fost miile de oameni care stăteau la rând, la ora 12 noaptea, într-un viscol care te tăia la faţă şi la degete. Şi care oameni stăteau acolo de bună voie – nu, nimeni nu le dădea 100 de lei de adult, 50 de lei de copil, şi 30 de lei de câine (cum s-a spus că s-ar fi dat la Sfinţire). Jandarmii încercau să avertizeze oamenii: staţi minim patru ore din punctul de aici – dacă aveţi noroc. Realist, staţi şase. Şi nimeni nu pleca; şi alţi oameni veneau şi iar veneau, în spatele meu. Am plecat eu, după vreo jumătate de oră – recunosc, nu din vina tuturor acelor oameni, ci din vina mea. Eu cu slăbiciunile mele.

Acum, dacă aş fi stat până la capăt şi v-aş fi prezentat azi un filmuleţ cu decupaje fine în care oamenii se minunau de măreţia Catedralei; în care lăudau vrednicia administrativă a BOR; în care voluntari tineri şi zâmbitori ar fi împărţit ceai şi sandvişuri; în care bărbaţi în putere ar fi ridicat copii pe umeri şi ar fi ajutat bătrânici neputincioase să reziste la coadă; dacă aş fi pus aceste lucruri într-un montaj alert; cu o muzică înălţător-eroică sau liturgic-spirituală – aţi fi spus că manipulez, că pun lucrurile într-o lumină falsă; chiar că fac propagandă. Mi-aţi fi spus că oamenii sunt oameni, şi că e normal ca la o astfel de coadă să mai facă o glumă; să vorbească de ale vieţii; să se plângă de frig, de politicieni, de unii „popi“; de cât de lungă e coada; chiar să-şi mai dea ghionturi, să se înghesuie în faţă. Dacă eu aş fi pus aici un titlu de tipul „Sfinţii catedralei“ sau „Catedrala sfinţilor neamului“, sunt sigur că creştinii ar fi fost primii care să se revolte. Şi atunci cum de unii înghit pe nemestecate filmuleţe de propagandă grosolană, precum cel de la Recorder, cu titlul „Catedrala umilirii neamului“?

Aşadar, toate aceste mii de oameni stăteau, la ora 12 noaptea, în acel viscol de bună voie. Unii vor spune că oamenii au nevoie să se închine – că este o nevoie sădită în firea omului. Că omul este al lui Dumnezeu şi omul îl caută, prin natura sa, pe Dumnezeu. Alţii vor vitupera şi vor căuta pretexte, oricât de false sau forţate, ca să respingă această idee. Motiv pentru care aştept ca „jornaliştii“ şi activiştii care plângeau deunăzi de milă „poporului umilit“ să schimbe rapid placa şi să revină la etichetele de serviciu pe care le pun ei acestui popor. Dintre care cea mai blândă e aia cu „pupători de oase“.