De ce n-aş duela cu Adrian Cioroianu

În mod surprinzător, adolescentul care mi se adresa cerându-mi o părere scria eseuri, nu poezii de dragoste, ca atâţia alţii de vârsta lui. Am remarcat imediat inteligenţa lui, i-am dat un răspuns încurajator şi l-am îndemnat să nu adopte, prin contaminare, retorica emfatic-solemnă a lui Octavian Paler (de care părea influenţat).

Au trecut anii. Adrian Cioroianu s-a afirmat ca un istoric şi un eseist eminent, ajungând în 2007 şi ministru de Externe al României (funcţie deţinută timp de un an), iar în 2012 – decan al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (ceea ce din punctul meu de vedere înseamnă mai mult decât un ministru). Iar modul lui de a scrie nu mai face deloc atingere cu stilul teatral al lui Octavian Paler.

După ce, într-o împrejurare oarecare, am avut prilejul să ne cunoaştem direct, Adrian Cioroianu a scris în „Dilema veche“ un articol emoţionant, mărturisind că în tinereţe visa să dea mâna cândva cu doi oameni, Gheorghe Hagi şi Alex. Ştefănescu. Şi că îşi împlinise acest vis.

Un concurs amical

Aşa se face că m-am împrietenit cu un bărbat mai tânăr decât mine cu 20 de ani. Această prietenie n-a fost tulburată nici de faptul că Adrian, frumos ca un Adonis (de care s-a îndrăgostit, cum se ştie, până şi Afrodita), atrăgea ca un magnet, oriunde ne-am fi aflat împreună, toate doamnele şi domnişoarele din preajmă. Femei care altădată se adunau în jurul meu ca să mă asculte cu evlavie mă ignorau complet când era prezent şi tânărul meu prieten şi se adunau în jurul lui ca să-i soarbă fiecare cuvânt.

M-am resemnat, la urma urmelor şi mie mi-ar fi plăcut să-l ascult la nesfârşit vorbind despre culisele politicii internaţionale din toate timpurile. A intervenit însă ceva care a pus la grea încercare prietenia noastră: un concurs de tras cu pistolul, organizat la mine în livadă.

Pistolul (cu bioxid de carbon comprimat şi alice uşoare) este al meu şi am şi permis de portarmă pentru el. L-am cumpărat după ce nişte hoţi mi-au furat din garaj, într-o noapte, generatorul electric. Am şi pus un afiş pe gard, rugându-i pe hoţi să mai vină o dată, ca să-mi dea posibilitatea să-mi folosesc arma, dar poliţiştii m-au convins că e o idee nefericită şi am dat jos afişul.

O singură dată am recurs la pistol, trăgând cu el un „foc“ de avertizare în plan vertical, aşa cum scrie în regulament, şi anume atunci când un beţiv mi-a luat pubela de la poartă şi a început s-o târască după el. În loc să se sperie, beţivul m-a admonestat tot el pe mine: „Bravo, dom’le, nu ţi-e ruşine?! Omori oamenii pentru un tomberon?!“.

„Eşti mai bun decât mine...“

Am organizat de-a lungul timpului concursuri de tras la ţintă cu toţi tinerii pe care îi cunosc şi de fiecare dată, fără nicio excepţie, i-am învins, la diferenţă mare de puncte.

La un asemenea concurs a participat la un moment dat şi Adrian Cioroianu. Alţi doi participanţi au fost eliminaţi repede din competiţie, neîntrunind punctajul minim necesar. Am rămas în finală eu şi Adonis. Doamnele şi domnişoarele, metamorfozate în majorete, mă susţineau aparent pe mine, dar în realitate erau cu sufletul alături de Adrian. Am nimerit eu ţinta, a nimerit-o el, am nimerit-o eu, a nimerit-o el şi tot aşa până la scorul de nouă la nouă. La a zecea rundă, eu am ezitat prea mult, mi-a obosit mâna ţinută întinsă şi, drept urmare, mi-a tremurat când am apăsat pe trăgaci. Adrian Cioroianu, fără să stea deloc pe gânduri, a ridicat pistolul şi a tras exact în mijlocul ţintei.

A izbucnit o furtună de aplauze, care le-a dat de gol pe doamne şi domnişoare: nu ţineau cu mine. Nu mi-a fost uşor, chiar dacă Adrian, cu un cavalerism care îi este caracteristic, mi-a spus: „Alex, ştiu că te-ai lăsat învins, eşti mai bun decât mine...“.

În sinea mea am hotărât ca orice s-ar întâmpla de acum înainte să nu ajung niciodată la un conflict cu Adrian Cioroianu şi, dacă totuşi ajung, să nu-l provoc la un duel cu pistolul.