De 8 martie îmi pun corset. Corsetul suferinţei…

Anul trecut m-am încăpăţânat ca de 8 martie să scriu despre Marie Laurencin, o pictoriţă franceză care m-a impresionat prin sensibilitatea şi graţia femeilor pictate de penelul său aerian. Anul acesta, am ales tot o femeie şi tot o pictoriţă, dar unică în felul ei. Dragele mele, de 8 martie vă invit să o privim în ochi pe Frida Kahlo experimentând împreună insuportabila suferinţă a picturii sale.

„Ce nevoie mai am de picioare, când am aripi să zbor?...”

Povestea mea de prietenie cu Frida Kahlo a început acum câţiva ani, după ce am văzut filmul cu Salma Hayek şi mi-am spus "băi, ce mişto e Frida!". Excentrică, liberă, super colorată, mărgelată, inelată, însprâncenată… ce mai, parcă a luat tot Mexicul în braţe şi l-a pictat cu ochii închişi şi mâinile ascunse în corset. După aceea am mai regăsit-o pe Frida şi în lumea mondenă, ca sursă de inspiraţie pentru mulţi creatori de modă, pentru Madonna (o mare fană a pictoriţei mexicane), pentru răposata Amy Winehouse şi chiar pentru neelucidata Lady Gaga pe care personal nu pot să o privesc nici cu ochii închişi. În schimb, pe Frida Kahlo îmi doresc nu numai să o privesc, dar să o şi înţeleg.

 Iarna aceasta am avut norocul să dau peste o zi de ianuarie cu soare care m-a sprijinit să rezist la o coadă de două ore pentru a vedea prima expoziţie din Franţa dedicată cuplului mitic Diego Rivera - Frida Kahlo. Organizată de Muzeul L'Orangerie (aripă a celebrului Musée d'Orsay şi templu care adăposteşte nuferii lui Claude Monet despre care voi scrie într-o altă zi de primăvară), în colaborare cu muzeul Dolorès Olmedo de Mexico, expoziţia intitulată "L'art en fusion" a adus la Paris, după aproape două decenii, cele mai importante lucrări (în mare parte autoportrete) din zestrea imposibil de calificat din punct de vedere artistic a Fridei Kahlo. 

Musée d'Orsay  FOTO Musée de l'Orangerie

Mai mult, această expoziţie a fost şi o incursiune în universul altui mare artist mexican, Diego Rivera, imposibila mare iubire a Fridei Kahlo a cărei viaţă şi operă sunt inseparabile de destinul marelui Rivera. Au intrat în legendă împreună şi tot aşa, ţinându-se de mână, figurează şi în pantenonul celor mai celebri artişti mexicani din toate timpurile. Recunoscut îndeosebi ca pictor muralist, autor al unor lucrări de mari dimensiuni despre revoluţia mexicană şi mai puţin pentru desenele şi litografiile care constituie de fapt cea mai mare parte a operei sale, Diego Rivera este un artist insuficient de cunoscut în Europa. Actuala expoziţie a fost deci şi o ocazie de a-i descoperi parcursul artistic, începând cu primele sale lucrări cubiste (rod al unei strânse legături cu mediul artistic parizian de la începutul secolului trecut) şi până la operele de maturitate care au făcut din Rivera fondatorul şcolii naţionale mexicane de pictură din secolul XX.

Originalitatea expoziţiei a constat însă în fuziunea (cel puţin la nivel vizual) dintre două universuri artistice atât de diferite şi contradictorii, ca o confirmare a unui divorţ imposibil (în viaţa reală, cei doi artişti au divorţat pentru a se recăsători, viaţa lor de cuplu fiind un scenariu pentru cea mai palpitantă telenovelă din lume). El, un pictor megaloman şi revoluţionar excelând în tablouri de mari dimensiuni, ea, fragilă şi suferindă, sângerând încorsetată în tablouri de mărimea unui album de artă. Dar tocmai această fuziune mi-a permis să cuprind într-o singură privire două universuri pe cât de diferite, pe atât de complementare prin ataşamentul comun, chiar visceral, faţă de universul şi pământul mexican: ciclul intens al vieţii şi al morţii pe acest tărâm arid, revoluţie şi religie, realism şi misticism, muncitori şi ţărani cu mâini aspre. Şi toate acestea proiectate pe fundalul unei lumi despre care în general ştim că se consumă în aburi de tequila şi cactuşi giganţi.  

Poate vă întrebaţi de ce mi-a plăcut această expoziţie atât de mult? În primul rând că am stat la coadă alături de oameni civilizaţi care îţi lăsau spaţiu să respiri, că am descoperit doi artişti pe cât de excentrici, pe atât de profunzi, că prin intermediul unei scenografii bine gândite am pătruns practic în casa lor, recuperând amintiri atât de personale. Privind fotografiile şi fragmentele video, în familiaritatea acestui spaţiu purtând amprenta atât de mexicană a celor doi artişti, am avut impresia că mă întorc în timp şi stau pe o bancă din grădina "Casei albastre", locul unde Frida s-a născut, a crescut, a suferit şi a creat întreaga viaţă. În anii' 30, în această casă veneau pictori, actori, scriitori, fotografii şi revoluţionari. De la marea sa iubire până la Leon Troţki aflat în exil (notat în agenda Fridei la rubrica "amanţi efemeri"), trecând prin braţele lui André Breton pentru care Mexicul era "însăşi ţara surealismului real", "Casa albastră" a Fridei Khalo a fost unul dintre cei mai activi vulcani culturali ai secolului XX. Timp de câteva luni, această casă a fost mutată la Paris iar cei care i-au trecut pragul au cunoscut universul a doi oameni excepţionali, forţa unei culturi pline de simboluri, amintirile unei epoci care a schimbat cursul istoriei artei mondiale şi, nu în ultimul rând, au pătruns tainele unui destin neobişnuit de tragic, dar plin de inspiraţie. 

„Casa Albastră” transformată în Muzeul Frida Kahlo din cartierul Coyoacan, din capitala Mexicului FOTO AFP

„S-a spus despre mine că sunt un artist suprarealist, dar nu-i aşa. Niciodată nu am pictat vise, ci propria mea realitate.”

Iar această afirmaţie este de necontestat. Frida este pur şi simplu Frida! Un stil original, o poveste unică, un chip pătrunzător, un trup mutilat şi (prea) multă suferinţă. Privindu-i autoportretele însângerate te întrebi dacă ar mai fi putut trăi fără să picteze. Pictura ca mod de exorcizare şi de tămăduire, în acelaşi timp. Culoarea roşie ca întrupare ideală a suferinţei. Autoportrete în rame mici pentru a opri valuri imense de durere. Uneori ţi-e teamă că, privindu-i tablourile, o să-i auzi şi glasul îndurerat văzându-şi corpul mutilat în oglinda de pe tavan. Căci viaţa ei nu s-a petrecut într-un scaun în faţa şevaletului, ci într-o perpetuă orizontalitate corporală care a obligat-o să găsească tot felul de artificii pentru a picta.

Familiarizată cu arta desenului încă din copilărie, Frida începe să picteze cu adevărat în perioada de convalescenţă dupa un teribil accident care îi va schimba şi influenţa întreaga existenţă. Ceea ce ar fi trebuit să fie o zi de sărbătoare (accidentul se produce chiar de "Ziua Naţională a Mexicului"), se transformă în câteva secunde într-un coşmar care o va bântui tot restul vieţii. Povestind despre acest accident, evocarea Fridei are aerul unei legende despre propriul destin: "A fost un şoc ciudat. Nu a fost violent, ci surd, lent, cutremurând pe toată lumea". În urma impactului trupul său a fost străpuns la fel cum sabia despică trupul taurului din arenă. "Văzând hemoragia teribilă, un om din mulţime m-a întins pe masă de biliard în timp ce aşteptam echipa de la Crucea Roşie. În câteva secunde mi-am pierdut virginitatea, unul dintre rinichi a fost distrus, nu puteam să mai urinez iar ceea ce mă durea cel mai tare era coloana vertebrală."

Ce am mai putea adăuga acestor traumatisme pentru a înţelege suferinţa Fridei?! Fiecare dintre autoportretele sale parcă povesteşte aceeaşi istorie teribilă din diferite unghiuri. Există viaţa de dinainte de accident, cumplitul accident în sine, viaţa de după şi viaţa de apoi… Iar dintre toate, cel mai greu de suportat a fost neputinţa de a mai dărui viaţă când viaţa însăşi clocotea în trupul său. Supusă unui şir interminabil de intervenţii chirurgicale, Frida a găsit în suferinţă un izvor inepuizabil de inspiraţie, o mare parte dintre lucrări (aproximativ 200 de tablouri), în special autoportretele sale având ca poveste insuportabila durere fizică şi psihică pe care a resimţit-o până la moarte. De altfel, vorbind despre autoportretele sale, Frida spunea că a pictat atât de multe pentru că era adesea singură şi pentru că propria persoana era cea pe care o cunoştea cel mai bine.

Pictura „Las Dos Frida”, realizată de Frida Kahlo FOTO AFP

Dar nu şi cea pe care o iubea cel mai mult. Căci un alt teribil accident al Fridei a fost şi Diego Rivera despre care spunea că l-a iubit mai mult decât propria piele. Povestea lor tumultoasă a durat aproape trei decenii, timp în care între pensulă, seceră şi ciocan, Diego şi Frida pun bazele nescrise ale unei iubiri imposibile, nocive şi totuşi veritabile. Fragmentele video prezentate în cadrul expoziţiei ne aduc în faţa ochilor o Frida îndrăgostită nebuneşte de un om lipsit de delicateţe, diferenţele dintre cei doi fiind extrem de evidente. Acest cuplu atipic nu era bine văzut de mulţi dintre contemporanii lor, părinţii Fridei fiind cei mai fervenţi opozanţi faţă de căsătoria celor doi, motivând că ar fi precum un mariaj între un elefant şi o porumbiţă. Şi totuşi, Frida nu conteneşte să-l sărute, să-l strângă în braţe, să-l topească din priviri, să-l iubească dincolo de cuvinte şi să-l ierte. Una dintre gravele infidelităţi ale lui Diego (legătura sa amoroasă cu Cristina, sora Fridei) se va transforma chiar într-o crimă... dar pe pânză. Frida îşi aruncă toată durerea resimţită în urma acestei trădări în lucrarea "Unos Cuantos Piquetitos" (Câteva înţepături) care ilustrează violenţa sentimentelor sale printr-o imagine brutală, de neuitat. 

Aşadar, marele erou al vieţii culturale mexicane, devine şi eroul mult prea tinerei Frida (îi despart totuşi 22 de ani...) căreia îi transmite gustul de a picta oameni din popor. Diego îi preferă cu armele în mână, Frida îi pictează în scene metaforice de viaţă. Dincolo de disputele amoroase, cei doi împărtăşesc o extraordinară complicitate faţă de tematicile culturale, sociale şi politice din epocă. Împreună ies în stradă pentru a apăra drepturile muncitorilor şi ale ţăranilor mexicani, împreună frecventează cercurile intelectuale avangardiste şi tot împreună protestează pentru prezervarea tradiţiilor mexicane şi precolumbiene. Talente cotradictorii, Frida şi Diego împărtăşesc însă aceleaşi idealuri şi revoluţionează arta contemporană, în Mexic şi în lumea întreagă. 

Doamnele mele, mă bucur că de 8 martie v-am povestit despre una dintre cele mai fascinante artiste ale secolului XX, a cărei operă este înainte de toate expresia unei poveşti adevărate de viaţă. O viaţă tragică şi tumultoasă... Nu v-am înşirat nici lista mea de tablouri preferate, deşi mi-ar fi plăcut să vă povestesc câte ceva despre lacrimile pe care le-am simţit bântuind prin universul său atât de dramatic. Şi vă mai rog să nu vă supăraţi că Frida nu avea sprâncenele pensate. Avea însă o inimă mare, simţind în propria durere durerea tuturor celorlalţi suferinzi. Nu trebuie să fiţi Frida Kahlo pentru a fi originale, ci doar voi înşivă... eliberate de toate convenţiile şi prejudecăţile acestei lumi, inclusiv de cele legate de ziua de 8 Martie. Şi vă mai rog să căutaţi modele care să vă inspire, nu care să vă domine.

Frida Kalho FOTO britannica.com