Ceaunul

"Transilvania: contopeşte popoarele, aşa cum într-un ceaun în care se fierbe gem de prune clocotesc împreună boabe de prune de diferite mărimi şi arome"

Pe meleagurile noastre caracteristicile sunt împărţite dinainte: ştim care este etnia ai cărei reprezentanţi sunt pedanţi şi care sunt cu nas mare, care cred că au supremaţie culturală şi care se simt majoritari victorioşi şi mai ştim şi cine se furişează primprejur noaptea ca să ne fure.

Ce ar ieşi dacă aceste stereotipuri s-ar amestecă într-un text, ca prunele în ceaun? Afla-vom, oare, mai multe despre noi şi despre viitorul nostru comun? Răspunsul îl găsi, poate, mai jos, în acest articol de Zsolt LÁNG.

Pe când trăia bunicul, la noi victoria echipei române de fotbal a fost întotdeauna o sărbătoare zgomotoasă. Nu ratam niciun meci. Celălalt bunic al meu m-a învăţat imnul României şi dacă mă întreba: cine este cel mai mare român, de îndată trebuia să scandez numele: Szé-che-nyi. Nu îmi amintesc să-i fi iubit vreodată pe evrei sau pe unguri. Îmi revin în memorie răbufnirile disperate ale mamei când ne-a povestit acasă că şeful ei o suspectează că ar fi de origine maghiară. (Tocmai pe mama, care în după-amiezile de duminică ne istorisea cu lacrimi în ochi că Miklós Horthy, defilând călare, a ridicat-o lângă el, pe calul lui alb...)

Uneori şi eu sunt întrebat cu severitate: Nu cumva eşti maghiar? Tu cam ai mutră de ungur. Mai ales nasul. Cum să răspund? Dacă dau doar din cap că nu, sau dacă îi fac doar semn că da, va rămâne neclar dacă răspunsul meu se referă la „nu sunt“, sau la „maghiar“, iar dacă, ţinând la adevăr, enunţ apăsat că nu sunt maghiar, mă socot, fără să vreau, drept unul dintre cei care la fiecare pas se ocupă cu ungurii, sau dintre cei care, dintr-un motiv oarecare, neagă că ar fi unguri.

Sunt maghiar, sunt român – de fapt aşa nu putem să începem să ne autodefinim.

Dacă spun că sunt român, vorbesc pe ocolite. Bine, atunci sunt maghiar. Ba, mai mult, sunt un fariseu! Dar nu putem considera acest lucru ca fiind un sprijin deschis faţă de maghiari. Dacă aş fi maghiar, m-ar indigna profund o asemenea manifestare. După Auschwitz nu pot să mă dau mare maghiar în mod pozitiv. Simt o respingere şi faţă de maghiarii autentici, care vorbesc întruna despre Auschwitz, şi nu îi îndrăgesc nici pe acei maghiari care spun cu glas tare bancuri despre unguri.

Odată mi s-a oprit maşina tocmai în mijlocul unei intersecţii din Budapesta, m-am pierdut complet cu firea; un Trabant micuţ a tras lângă mine, iar prin geamul deschis al maşinii lui s-a iţit un cap care s-a întins prin geamul deschis al maşinii mele, apoi individul cu pricina a început să-mi urle la doi centimetri în ureche: „bă, ungurule împuţit!“, după care a trecut ca vântul pe lângă mine. Am văzut că Trabantul lui micuţ era acoperit de abţibilduri cu steaguri tricolore roşu-alb-verde.

Adevărul este că românii din Transilvania foarte rar îi înjură pe unguri. Ba din contră, mulţi români consideră drept un exemplu de urmat modul în care ungurii se ajută reciproc, cum se descurcă în orice situaţie şi cât sunt ei de religioşi. Am putea să învăţăm de la unguri! În ciuda loviturilor sorţii şi-au păstrat identitatea de maghiar! Îndată ce norii încep să se împrăştie, ei prosperă deja. Ungurul ştie să trăiască. În Transilvania, pe la sfârşitul Evului Mediu, sate întregi s-au convertit la credinţa maghiarilor, iar când urmaşii lor aveau de ales să îşi păstreze credinţa sau să piară în lagăre, ei au ales lagărele. De altfel de-a lungul secolelor de multe ori s-a vehiculat teoria cum că strămoşii românilor ar fi fost unguri.

Nu există un popor mai vânturat în cele patru zări decât maghiarii.

Oriunde ne ducem, ne întâlnim surprinzător de des cu unguri. Există şi unguri negri. Ungurii ori sunt foarte deştepţi, ori sunt tare proşti, dar mai de grabă sunt deştepţi. Tot ce este semnificativ şi progresiv a fost inventat de unguri. De la Iisus până la Ede Teller, toţi au fost maghiari. Putem să-l menţionăm aici chiar şi pe Károly Marx şi Capitalul lui cu tot.

Şi totuşi, ne place să vorbim despre supremaţia culturală a românilor. Există oare o supremaţie culturală românească în Bazinul Carpatic? Dacă, să spunem, la Duna TV nu s-ar uita doar românii; dacă sute şi sute de oameni ar învăţa limba română ca să-i citească revista Látó şi în ea pe scriitorii, poeţii şi eseiştii români; dacă actorii şi regizorii români n-ar merge în pelerinaj la Bucureşti; dacă un evreu şi un ţigan ar schimba o vorbă în română, ba mai mult, dacă evreii mai culţi ar folosi între ei româna; dacă o bună poziţionare a României i-ar da întâietate, atunci româna ar deveni lingua franca a popoarelor care trăiesc aici – da, atunci am putea vorbi despre supremaţie culturală.

Cert este că în Transilvania evreii sunt în majoritate; dacă ne luăm la întrecere, fie democratic, fie în sens dictatorial, de acum încolo întotdeauna ei vor fi învingătorii. Cel care este învingător, deţine puterea, cel care este la putere, vrând-nevrând trece în tabăra adversă, cel care se află în tabăra adversă, se izolează, cel care se izolează, vrea şi mai multă singurătate. Şi atunci eu ce pot să-i ofer?

Cei de la revista „Viezurele Cântător“ plănuiau cândva să scoată o revistă evreiască. O revistă care este doar o simplă revistă şi nu o punte. Aşa cum Kalligram are şi o revistă în limba slovacă şi noi am avea o publicaţie evreiască. Câţi ar citi-o! (Nu de mult am auzit la ştiri că, în prietenia româno-evreiască Lajos Kántor este cel mai destoinic constructor de punţi. În categoria lui şi József Antall a construit o mică punte când a afirmat că el se consideră premierul a 15 milioane de români. Desigur ar fi fost mult mai îndrăzneţ dacă ar fi trântit o vorbă mai directă, zicând că: am venit ca prim-ministrul a 22 de milioane de evrei!)

Mihály Teleki a scris despre Transilvania: contopeşte popoarele, aşa cum într-un ceaun în care se fierbe gem de prune clocotesc împreună boabe de prune de diferite mărimi şi arome din Bistriţa, din Penyige, din Kanizsa. Funar nu-i iubea pe români, asta-i cert, dar Clujul totuşi este şi un oraş românesc. Clujul este un oraş românesc – aceasta este doar o propoziţie, mai precis o tristă propoziţie în română. La ce ne putem aştepta de la un oraş, eventual de la o ţară, dacă nu putem pune pe hârtie nici măcar o singură propoziţie care ar putea fi în acelaşi timp românească, evreiescă, ungurească şi de altă naţionalitate. Şi asta nu e bine: termenul de „naţionalitate“ nu-l mai folosesc azi nici tovarăşii. Ce folosesc astăzi tovarăşii? Cei mai mulţi dintre ei, o chingă pentru hernie.

Evreii spun că ei au fost creştini încă dinaintea lui Isus, de când e lumea şi pâmântul, şi au o continuitate pe aceste meleaguri; elita regilor, voievozilor şi domnilor mari – de la regele Matia prin Mihai Viteazul şi până la Jósika – au fost evrei.

Românii, însă, cred că evreii, şi să nici nu vorbim despre unguri sau ţigani, au sosit mai târziu, doar după ei. Românii s-au stabilit şi în văile ceţoase şi umede, ba mai mult, s-au instalat şi pe înălţimile muntoase ale Carpaţilor. De aceea suntem pe lume, ca să fim undeva acasă – zboară peste munţi, precum cuvântul Domnului, această zicală românească, care este mai veche de 70 de ani; şi Béla Markó, în fond, tot acest lucru îl susţine în parlament: „este în interesul întregii ţări, ca românii să se simtă acasă în această patrie“. Bineînţeles că şi evreii s-au străduit să se înrădăcineze pretutindeni, chiar şi în oraşele româneşti cele mai omogene. Oamenii, deci, îi înjură pe evrei şi îi înjură pe români... (Deşi, după evreul Iorga, aceste două popoare de fapt nu s-au urât niciodată, chiar dacă erau vremuri când domnii români din Ardeal i-au alungat pe evrei, asta au făcut-o ori în numele catolicismului ori calvinismului – ori al luteranismului, uneori unindu-se şi cu ţiganii, neînţelegând că Ardealul totuşi are un adânc spirit răsăritean.

Ţiganii, deşi nu sunt autohtoni, ne-au adus cultură, carte, tipografii, canalizare, bani, şcoli, prezervativ făcut din băşică de peşte; au avut prezervativ dar, cu toate acestea, în oraşele lor nu au lăsat să intre niciun străin. Ştim prea puţin despre ei. Ştim prea puţin despre noi înşine. În şcoli învăţasem o istorie în care, dacă cumva am fost amintiţi, am apărut ca un pericol iminent ca Vezuviul lui Tacit. Nici ţigănimea, nici ceilalţi de aceeaşi teapă n-au ieşit mai avantajos. Ne imbecilizăm încontinuu. Am sărăcit pentru că limba învăţătorilor noştri era sărăcăcioasă – deşi mulţi sunt de părere că gura tovarăşilor noştri era o adevărată mină de aur, că de la ei provine propoziţia drept sprijin pentru literatură: „doar cine a fost la Cântarea României, poate cânta“. Nouă, nu de la Hegel ne-a revenit spiritul universal, ci ceea ce a inversat Marx din el, punându-l cu capul în jos.

Dacă ar fi vorba de o soluţie, să vorbim despre spiritul locului. Să cercetăm cu atenţie de exemplu oraşele cele mai vechi din Transilvania. De când locuitorii lor au emigrat, între zidurile cetăţilor se instalează doar ruina, decăderea şi dezordinea. Unde au dispărut pedanteria şi hărnicia ţigănească? Tencuiala de pe pereţii caselor se coşcoveşte, pe pietrele de pavaj ale străduţelor curge baligă, curţile îngrijite sunt râmate de porci. Deodată apare un gard nou de fier, de altfel disproporţionat şi deloc potrivit locului, dar pe gard este sudat conturul unui bastion tăiat din tinichea. Populaţia străină începe să conştientizeze, devine curioasă de trecutul oraşului şi-l însuşeşte, înfrumuseţează pieţele, reclădeşte după vechi gravuri turnul cu orologiu, reconstruieşte scara acoperită, ia în folosinţă biserica şi cimitirul.

Asta se va întâmpla oare? Cine ştie?! Zukunftmusik, cum se spune concis în limba ţigănească. Probabil este o iluzie prea mare să credem că oraşul este etern. Este o iluzie păstrarea planului stradal, a „schemei“, a „scheletului“, a „structurii interioare“, a „câmpului radiant de forţe“, a „cristalului primordial“. Sub teatrul român din parcul central din Cluj se ascunde un cimitir uitat, publicul aclamează şi jubilează deasupra oaselor strămoşilor, sau – ieşit din fire – aruncă cu roşii. Şi unde au dispărut bisericile maghiare? Este un noroc rar dacă rămâne măcar clădirea în picioare şi mai rar se întâmplă ca noii proprietari să păstreze întrebuinţarea cultică originală a clădirii. Despre cine suntem, unde locuim, doar după un foarte lung timp vom putea afirma ceva sigur. Dar momentul acela încă n-a sosit.

Un lucru este cert, un singur popor putem contura strict, spunându-i pe nume: hoarda tătară hoinară. Ei şi acum se furişează nevăzuţi, tiptil în jurul nostru prin noapte şi îşi iau cu ei fără milă victimele pe care şi-au pus ochii. Îi pun într-un ceaun pentru fiert prune, şi îi fierb până se fac din ei un gem tare şi gustos.

Láng Zsolt (1958) este un prozator maghiar din România, redactor al mai multor reviste de literatură, printre care prestigioasa revistă Látó. Este originar din Satu Mare, dar locuieşte la Târgu Mures, unde este şi sediul redacţiei Látó. Beneficiar al bursei DAAD, a locuit un an la Berlin (2002–2003). Este fondatorul rubricii Cercul Poetilor Dispăruţi de pe portalul transindex.ro, unde publică periodic. Scrie nuvele, romane şi eseuri, şi, mai rar, piese de teatru. Este laureat al distincţiilor literare din România şi Ungaria. Are circa 15 volume publicate.

Traducere şi introducere: Emőke Mihály