Cealaltă Românie

Ne-am obişnuit să vorbim despre ţara noastră  în termeni de probleme, de incongruenţe, de nemulţumiri. Avem o relaţie pragmatică în care vrem anumite lucruri şi comentăm negativ când ele nu se întâmplă. Dincolo de necesităţi şi doleanţe, poate ar trebui să construim şi o altfel de raportare, care nu ţine seama de contingent. Ar trebui să ne iubim ţara dincolo de imperfecţiunile zilnice, dar pentru asta ar trebui să privim spre cealaltă Românie...

Iubesc România Rusaliilor, a iei româneşti, a tradiţiilor de Sânziene, a mănăstirilor străvechi, a folclorului izvorât dinainte de timpul istoriei consemnate. Dar despre această Românie se vorbeşte prea puţin... Iubesc România nu pentru că sunt politician şi aşa dă bine, nici pentru că nu aş fi conştient de lucrurile care trebuie îndreptate în această ţară. O iubesc cu luciditate tocmai pentru că există un fond spiritual care nu a fost niciodată atins de peremptoriul existenţei cotidiene. Iubesc sufletul ei care a ştiut să rămână viu şi aparte indiferent de epoca istorică sau de crizele prin care am trecut ca naţiune. Iar prima calitate a României este faptul că e vie. Se poate spune orice despre situaţia noastră, dar nu că nu suntem vii în sens profund, plini de substanţă, interesanţi şi pasionali şi încă într-un mod aparte. Ştiu că această originalitate a fiinţării noastre a fost pusă sub semnul întrebării şi valorificată critic, ca un defect de a nu fi în rândul lumii, ca alţii. Dar eu nu vreau să fim ca alţii. Vreau să învăţăm lucrurile bune pe care le-au realizat alţii, dar fără să ne pierdem identitatea. De asemenea, mă doare să văd că singura raportare la România e sub aspect socio-politic. Un neam nu se reduce la succesul său istoric sau la PIB-ul pe cap de locuitor. Această viziune materialistă, oricât de utilă ar fi din punct de vedere statistic, este reducţionistă. Prin paralelism, este ca şi cum ai judeca personalitatea cuiva după banii din cont. Are bani mulţi, e ”realizat”. Nu are bani, nu merită numele de om. Cum am putea atunci să reducem relaţia noastră cu România la bonitatea ei financiară?

Iubesc România pentru că există dincolo de economie, de politică, de sistemul statal. România nu a început să existe la data constituirii ei ca stat modern şi nu se reduce la atâta. Dacă istoria noastră ar fi doar din secolul XIX, când am obţinut voie de la diferitele stăpâniri vremelnice să existăm în mod oficial, sau doar de la 1918 când Europa ne-a recunoscut integritatea statală, am fi foarte săraci. Este o hibă a modernităţii să judecăm ţările, neamurile şi indivizii doar după ceea ce au în buzunar. Dacă tot ne revendicăm de la cultura creştină la nivel european, ar trebui să ne amintim că nu haina îl face pe om, aşadar nici potenţa sa financiaro-politică. De unde tendinţa de a ne judeca doar prin prisma strâmtă a clasificării bogăţiei? Invalidăm astfel secole de cultură şi spiritualitate care au pus pe primul loc calitatea umană şi abia apoi succesul în această lume.

Iubesc România Rusaliilor, a iei româneşti, a tradiţiilor de Sânziene, a mănăstirilor străvechi, a folclorului izvorât dinainte de timpul istoriei consemnate. Dar despre această Românie se vorbeşte prea puţin...

Dacă ne limităm la judecata aparenţelor, Iisus a fost un ratat (ce personaj fără carieră!), marii scriitori şi artişti ai lumii şi-au desfăşurat periplul prin această lume inutil, pentru că aveau un PIB negativ (câţi nu au murit plini de datorii?), iar strămoşii noştri trebui uitaţi şi şterşi din istorie pentru că, după ce au mâncat din blide de aur pe vremea dacilor, au dus-o dintr-o nevoie într-alta. Pe firul acestei viziuni profund eronate s-a ajuns să transformăm în vedete miliardarii de carton post-decembrişti ca şi cum ei ar reprezenta modelul succesului şi aşadar al umanităţii împlinite.

Iubesc România pentru că este profundă, pentru că mai ştie ce înseamnă o sărbătoare (altceva decât consumism şi cumpărături, adică), pentru că ştie să se bucure în puţinele clipe de răgaz şi pentru că nu şi-a pierdut credinţa. O iubesc pentru toleranţa ei cu cei care îi vor răul şi pentru sufletul ei mare în raport cu judecăţile strâmbe şi răuvoitoare. România vede dincolo de istorie şi de clasificări şi trăieşte într-un alt spaţiu şi timp. E suficient să ieşi din aglomeraţie şi să să te îndrepţi spre locurile mai liniştite ca să îţi dai seama că neamul nostru nu a părăsit raportul cu eternitatea şi că nici nu are de gând să o facă, pentru că sisteme trecătoare a văzut destule, dar niciunul dintre ele nu se compară cu veşnicia. Există în România o sumedenie de locuri în care timpul parcă s-a oprit, pentru că ceasul artificial al omenirii care îşi împarte în mod matematic ziua în ore, minute şi secunde nu a pornit, de fapt, niciodată. Există tărâmuri de basm în România pe care civilizaţia nu a reuşit să le modifice şi ele sunt la fel de valoroase şi de imemoriale ca şi tradiţiile.

Iubesc România pentru că nu se închină la timp, deşi îşi plăteşte obligaţiile faţă de acesta. Pentru că nu crede în puterile trecătoare, deşi este perfect conştientă de existenţa lor. Pentru că are suflet, chiar dacă acest lucru a costat-o imens in istorie. Iar dacă în raport cu stăpânii lumii a avut de pierdut, românii s-au salvat mereu pentru că erau stăpânii timpului, adică deasupra acestuia. Imperiile vin şi trec, la fel şi stăpânirile, neamul românesc rămâne pentru că e conectat la transcendent. Relaţia cu acesta ia diferite forme, unele greu de dibuit, dar canalul de comunicare cu ceea ce este dincolo rămâne deschis şi acest lucru ne asigură libertatea. Nu am fi vii dacă nu am fi liberi şi am fost dispuşi să plătim orice preţ pentru a rămâne liberi. De aceea iubesc România, pentru că este liberă...