De ani de zile vorbim cu patos, ca naţie, despre renaşterea României. Numărăm, ca nişte contabili ai destinului, generaţiile de sacrificiu şi căscăm gura la profeţiile unor brucani, isăreşti, ilieşti, băseşti, sau cum s-or mai numi cei care ne aruncă fărâme de speranţă, că – uite! – e nasol acuma, dar peste icsşpe ani totul va fi luminos.

În paranteză fie spus, de fapt nu-i chiar corectă afirmaţia că vorbim despre asta doar „de ani de zile”, căci ar trebui să socotim câteva decenii, având în vedere că, pe când fumul exploziilor celui de-al Doilea Război Mondial de-abia se risipea, s-au mai găsit unii – marxişti, leninişti ori ce-or fi fost ei – să le spună bunicilor noştri că se vede în zare ceva trandafiriu, egalitarist, aproape utopic de interesant.

Apoi, cu voie sau de nevoie, decenii de-a rândul românii au tot aşteptat ba să vină americanii (doar unii dintre noi, evident, din ce în ce mai puţini ca efect al maşinăriei securiste), ba să mai pună „nea Nicu” o sută la leafă, ba să se mărească raţia de salam, ori, în cazurile mai radicale, să nu fie atenţi grănicerii de la graniţa de Vest.

Fiecare şi-a valorificat speranţa cum a simţit, cât l-a lăsat inima şi curajul, iar concluzia poate fi aceea că poporul român este optimist, poate chiar exagerat de optimist, căci găseşte o rază de nădejde chiar şi în cele mai întunecate situaţii.

Cam în situaţia asta ne-a prins Revoluţia din 1989, aşa că nu-i chiar de mirare că primul nostru gând, ca naţie, a fost că bolşevicii se vor îndrepta şi vor deveni „nişte cetăţeni de treabă”. Aşa că am votat, ca turma, promisiunile trandafirii, mizând pe faptul că ăia 20 de ani proorociţi de Brucan sunt: a) o exagerare; b) dacă nu-s o exagerare, atunci 20 de ani nu-s chiar aşa de mulţi pe cât ar părea.

Uite că au trecut aproape 30 de ani de când – cel puţin la nivel teoretic – România nu mai este stat comunist. Iar profeţiile lui Brucan tot nu s-au îndeplinit. Românii sunt în continuare la coada Europei ca nivel de trai, iar statul autoritar de tip comunist a fost înlocuit de un amestec ciudat între statul politicianist rupt de popor şi statul mafiot condus de interesele lumii interlope.

Văzând, luni, imaginile filmate în timp ce un poliţist de Investigaţii Criminale este sărutat pe gură (!), în prezenţa „cremei” Poliţiei din Tecuci, de un ins care trăieşte în lux sfidător deşi nu are niciun fel de venituri fiscalizate (adică, de un interlop) - imagini şi detalii AICI -, nu poţi să ai altă reacţie decât să te întrebi ce şanse reale (că imaginaţia...) mai are ţara asta, poporul ăsta, fiecare dintre noi, să spere că într-o zi va fi dreptate. Că vom trăi, cu toţii, decent (apropo, 60% dintre români au venituri de sub 200 de euro pe lună, adică sub pragul sărăciei, aşa cum este definit de UE).

Când lefurile demnitarilor se multiplică ameţitor, parcă pentru a sfida poporul sărăcit şi umilit, când cei puşi să apere legea se sărută pe gură (apropo, gestul este simbolul legământului tăcerii în Mafie) cu interlopii, când nici măcar egalitatea în faţa Fiscului nu mai există (căci se dau scutiri cu dedicaţie, pe bandă rulantă, pe filieră politică) aproape că îşi vine să crezi că speranţa poporului român nu vine din latura lui optimistă, ci dintr-o ancestrală şi incurabilă prostie.

Pentru o deplină edificare, vă recomand să recitiţi balada „Mioriţa” (că tot vrea oaia să fie simbolul naţiei) şi să încercaţi să explicaţi de ce ciobanul care află că va fi jefuit şi ucis nu face nimic pentru a se apăra, ci doar se predă în ghearele ticăloşilor şi lasă în urmă un testament plin de speranţă, dar în esenţă o colecţie de minciuni. Ăştia suntem!

P.S. Oare cum va reacţiona Ministerul de Interne la cazul sărutului pasional dintre poliţist şi interlop, în prezenţa şefilor Poliţiei dintr-un întreg oraş? Vedeţi cum ne ispiteşte (şi ne prosteşte) din nou speranţa?