Ţară neagră, nu fi tristă

Înainte de 1989 erau delatori. De voie, de nevoie, care cum, în tot cazul au existat şi nişte inşi care şi-au turnat semenii chiar de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni. N-am sperat ca exemplul să fie atît de fructuos.

„Trebuie să mergem în curte, şi nici acolo nu putem fuma oriunde, pentru că este o bătrînică care ne denunţă” - ne-a povestit o prietenă nu demult. Dar atunci care a fost sensul eliberării noastre? Sau am sperat, şi n-ar fi prima dată cînd suntem atît de indolenţi, că un moment din afara noastră ne va salva cu totul.

Sau am sperat că un moment colectiv ne va salva pe fiecare în parte? Sau sunt oameni care s-au socializat într-un regim denunţător şi nu mai pot scăpa de mentalitatea asta?

Şi-atunci mulţi sar la Bacalaureat cum au sărit la 4 luni, 3 săptămîni, 2 zile sau la toată noua cinema românească spunînd că e prea sumbru, e prea fără nuanţe, e foarte alb-negru. Dar de ce să negăm că România este şi ţara delatorilor înnăscuţi, a corupţiei de nestăvilit, a doctorilor imorali, a funcţionarilor publici care tratează publicul ca pe o pegră? Chiar alaltăieri, aşteptînd un autostop de pe Blablacar, am văzut cum un muncitor de la un serviciu public şi-a scuturat nasul pe trotuar în curtea acestui serviciu.

De multe ori, rîd şi eu cînd am ocazia sufletească. De multe ori chiar îmi creez o asemenea ocazie. Dar îi înţeleg profund pe cei care plîng.