Şi totuşi sunt Charlie

Care este ideea simplă pe care îngustimea minţii tuturor fundamentaliştilor, conservatorilor şi reacţionarilor de pretutindeni nu pare să o poată asimila? Aceea că libertatea de exprimare şi, mai ales, dreptul la informare prin mass media (incluzând presa audio-vizuală, cinema, jurnalism, artă) sunt intangibile.

Argumentul perfid este acela că limitele bunului simţ „privat” se aplică şi dialogului public, jurnaliştilor, ba chiar şi tuturor celor care vorbesc în public, care se exprimă prin artă şi cultură, trebuie să li se impună „limite”. Adică (pentru a cita un mare cleric contemporan), dacă o înjuri pe mama, am dreptul să îţi trag un pumn. Sau ceea ce nu faci „în privat”, nu trebuie să faci nici „în public”. Silogismul este nu numai fals, dar devine şi pernicios. Pentru că ceea ce nu este acceptabil în relaţiile dintre indivizi, devine necesarmente tolerabil (aş zice chiar obligatoriu) în relaţiile din sfera publică, fie că e vorba de raportul dintre ziarişti şi politicieni, dar mai ales dacă vorbim despre dialogul public de idei şi opinii.

E simptomatic faptul că mai ales politicienii se grăbesc să se simtă „defăimaţi” sau „afectaţi” atunci când se fac dezvăluiri despre activităţile lor, sau când sunt publicate diverse informaţii deranjante. Ar trebui să înţelegem foarte bine acest principiu - presa nu se supune regulilor interacţiunii private, pentru că serveşte unui interes public major, iar interesul public are prevalenţă înaintea dreptului la „reputaţie” sau apărarea „imaginii personale”.

Cine stabileşte acest lucru? Fără a face un lung excurs de istorie a presei în societăţile democratice, această idee fundamentală a funcţionării societăţilor democratice este conţinută de faimosul Prim Amendament al Constituţiei SUA: „Nu trebuie să existe nicio lege care să limiteze libertatea de exprimare”. Echivalentul său se găseşte în Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, din 1789, care stă la baza Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, la care România este semnatară şi care a devenit obligatorie în toate ţările Uniunii.

Instituţia care veghează apărarea acestor drepturi este Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Curtea a stabilit fără încojur că libertatea de gândire este unul dintre fundamentele societăţii democratice - pentru cei care nu ştiu ce înseamnă o astfel de societate, ea se bazează pe trei principii: pluralism, toleranţă şi acceptarea opiniilor celorlalţi (articolele 8, 9 şi 1). Cele trei drepturi sunt interconectate. Articolul 8, vorbeşte despre dreptul la viaţă privată, articolul 9 se referă la libertatea de gândire, articolul 10 discută libertatea de exprimare. Aceste drepturi nu pot fi legiferate sau restrânse în niciun fel.

De unde vin toate confuziile? Din lipsa de înţelegere a dinamicii dintre libertăţile private şi libertăţile aplicate în spaţiul public – la o primă vedere cele două articole par a fi în contradicţie. Articolul 8, care apără dreptul la „viaţă privată şi de familie” şi articolul 10, care descrie dreptul la liberă exprimare sunt invocate simultan. De aceea este nevoie să facem o clarificare fermă, ale cărei consecinţe sunt indiscutabile. Desigur, premisa este libertariană în cel mai profund sens: dreptul la liberă exprimare a opiniilor prin mass media este superior drepturilor individuale şi, mai ales, precede drepturilor politicienilor şi ale oficialităţilor publice.

Faimosul articol 10 al Convenţiei, care, încă o dată, este explicit şi obligatoriu pentru toţi semnatarii, stabileşte prin practica juridică a Curţii Europene, distincţia dintre public şi privat. Nu poţi pretinde să îţi fie protejată viaţa privată atunci când tu însuţi, de bună voie, ai acceptat să intri în sfera publică. Situaţia este clară atunci când vine vorba de figuri publice: politicieni, vedete, lideri de opinie sau orice alte persoane (personalităţi) care beneficiază de atenţie mediatică nu mai sunt „persoane private”! Aceşti cetăţeni trebuie să îşi asume total riscurile de a fi criticaţi şi expuşi observării media, din chiar momentul în care intră în sfera publică, riscuri pe care altfel, ca simplii cetăţeni, nu trebuie să le suportăm.

Beneficiile obţinute din notorietatea publică, avantajele de care dispun tocmai datorită prezenţei în prim-plan şi, mai ales, celebritatea implicită de care se bucură, le restrânge pretenţiile de „privaţi”. Tocmai de aceea politicienii şi orice alte figuri publice trebuie să fie excesiv de toleranţi atunci când este vorba de contexte mediatice, de dialogul de idei, de schimbul de replici.

În Statele Unite există un caz celebru, cel al procesului dintre New York Times şi Sullivan, care a stabilit clar această situaţie. Defăimarea nu se produce dacă nu există „rea intenţie”, şi cu atât mai puţin dacă ziariştii îşi fac pur şi simplu meserie. Iar atunci când se simt „vexaţi”, funcţionarii, politicienii, figurile publice, vedetele au acces la instituţii de presă, la fel de bune şi de vizibile pentru a-şi apăra „onoarea”, nu este nevoie de o intervenţie juridică pentru a reglementa aceste contexte şi cu atât mai puţin atacarea ziariştilor prin măsuri exagerate.

Curtea Europeană a afirmat acelaşi lucru când a susţinut opinia conform căreia presa trebuie să îndeplinească două roluri fundamentale: acela de supraveghere publică (watchdog) şi de dezvăluire civică (whistleblowing). Aceste roluri ale presei sunt considerate ca fiind „vitale”, în jurisdicţia europeană ele nu pot fi limitate, restrânse sau penalizate prin forme legislative sau norme indirecte. Tot Curtea a stabilit că „libertatea presei” acoperă implicit şi utilizarea unui grad sporit de „exagerare şi chiar provocare", tocmai în virtutea acestor rolurile ale ziariştilor.

Şi România a fost trimisă în faţa Curţii pentru asemenea ingerinţe, există două cazuri celebre care stabilesc precedente: cazul Ionel Dalban şi cazul Radu Mazăre. Dalban, care a publicat în Cronica Romaşcană un articol pentru care a fost condamnat, a câştigat la Curte, care a considerat condamnarea ziaristului drept o „ingerinţă disproporţionată” în activitatea acestuia ca om de presă. La fel Radu Mazăre, în vremea când scria la ziarul Telegraf, în 1994 (împreună cu colegul său Constantin Cumpană) a publicat articole pentru care a fost acuzat de defăimare şi insultă la adresa vieţii private şi a onoarei unui politician local. Curtea Europeană a dat câştig de cauză ziariştilor pentru că, exceptând situaţiile în care sunt materiale ce dovedesc că asistăm la provocare la ură rasială şi violenţă, orice măsuri menite să împiedice presa să îşi îndeplinească rolurile, sunt discreţionare. Orice încercări de a limita, de a cenzura sau de a reduce capacitatea ziariştilor de a oferi informaţii şi de a monitoriza activităţile publice sunt îndreptate, de fapt, împotriva bunei funcţionări a unei societăţi libere. Aşa cum se vede inclusiv în cazul recent al judecătorului Curţii Constituţionale, care a susţinut dreptul de a-i fi protejată „reputaţia”, dezvăluirile din presă sunt esenţiale pentru buna funcţionare a societăţii.

Aceste drepturi se aplică şi publicaţiilor care nu sunt jurnalistice. Un caz celebru a fost provocat de publicarea volumului Le Grand Secret, în care Claude Gubler dezvăluia informaţii medicale despre preşedintele Mitterrand, dar şi relaţiile extraconjugale ale acestuia. Volumul a fost retras de pe piaţă, iar instanţele franceze au penalizat publicarea de informaţii „private”. Iarăşi Curtea Europeană a tranşat problematica, susţinând că interesul public a prevalat înaintea dreptului personal.

Nu în ultimul rând, un caz special îl reprezintă materialele considerate defăimătoare atunci când e vorba de producţii media, mai ales cele satirice, din genul pamfletului sau al parodiei. Aici intră nu doar satira politică, ci şi cea cu conţinut religios sau cea considerată „pornografică”. Ceea ce în jurisprudenţa germană se numeşte Kunstfreiheit (libertatea artistică) intră în aceeaşi categorie. Cele mai multe producţii invocate sunt cele în care se invocă blasfemia din expresia cinematografică sau artistică. Şi aici există nenumărate. Extrem de sugestive sunt cele care indică faptul că fundamentaliştii sunt de toate culorile şi de toate extracţiile (nu numai musulmanii nu înţeleg importanţa dialogului public).

În 1985 dioceza Romano-Catolică din Innsbruck a sesizat instanţele din Austria considerând că filmul lui Werner Schroeter (Liebeskonzil) constituia un delict media (Medieninhaltsdelikt). Schroeter a fost a fost acuzat că a realizat imagini triviale despre creştinism, folosind reprezentări ale lui Dumnezeu Tatăl ca un personaj senil şi impotent, iar Fecioara Maria era descrisă ca o femeie lascivă. Bunii catolici austrieci au fost revoltaţi şi au cerut interzicerea filmului. Un alt film catalogat drept blasfemiator (Visions of Ecstasy, 1989) a fost interzis în Marea Britanie din aceleaşi motive. Producţia lui Nigel Wingrove a putut fi distribuită numai după ce „Legile blasfemiei” din Anglia au fost abrogate, iar aceasta abia în 2008, după deciziile tranşante ale Curţii Europene. Alte filme considerate ofensatore la adresa creştinismului, cum este Life Of Brian (1979), realizat de echipa de la Monty Python, sau The Last Temptation Of Christ (1988) realizat de Martin Scorsese, au fost supuse unor tratamente similare. A vorbi despre lipsă de bun-gust sau despre arta care „insultă” sau chiar arta care „provoacă crime” face parte din aceeaşi mentalitate primitivă - de care nici Europa, iată, nu s-a despărţit definitiv.

Cu atât mai mult cu cât, atunci când avem de-a face cu o combinaţie între artă (caricatură) şi presă (desenul cu scop jurnalistic) ideea conform căreia ar trebui să aplicăm restricţii şi limitări devine periculoasă pentru sănătatea societăţii în care trăim.

În fond care e „soluţia” foarte simplă, atunci când vine vorba de producţii care sunt controversate, pe care unii le consideră provocatoare şi chiar „ofensatoare”. Dacă nu îţi place un program de televiziune, dacă nu eşti de acord cu unele reprezentări artistice, dacă nu îţi convin ideile dintr-o publicaţie ai libertatea de a nu le citi! Nimeni nu te obligă să „consumi” ceva ce îţi displace, dar acest lucru nu te îndreptăţeşte să interzici altora să se exprime în mass media aşa cum consideră ei de cuviinţă.

În rest, fiecare are dreptul să îşi trăiască viaţa privată aşa cum doreşte. De presă, artă şi dreptul la exprimare publică nu avem voie să ne atingem.