17 mai

Astăzi comunitatea LGBT sărbătoreşte Ziua internaţională împotriva homofobiei, transfobiei şi bifobiei, prescurtată IDAHOT, o zi care marchează scoaterea, de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, în anul 1990, a homosexualităţii de pe lista bolilor mintale.

Sigur, evenimentul din 1990 poartă cu sine şi o notă simbolică, universală, în condiţiile în care încă anul 1973 Asociaţia Psihiatrilor Americani, principala autoritate din domeniu făcuse un pas similar, iar la începutul anilor 90 exista un consens la nivelul specialiştilor din domeniu că orientarea sexuală este un complex de elemente genetice şi sociale pre-determinat care se manifestă în mai multe feluri, simplificat atracţie romantică şi sexuală faţă de sexul opus – heterosexualitate, atracţie faţă de persoane de acelaşi sex – homosexualitate, atracţie faţă de  ambele sexe – bisexualitate.

Ce e important de subliniat cu privire la (de)clasificarea homosexualităţii ca fiind o boală este că a definit de-a lungul deceniilor şi atitudinea statului faţă de subiecţii LGBT. Practic în întreaga lume, inclusiv în Vest, am avut legislaţie care penaliza cu puşcăria actele homosexuale, iar după anii 70 lucrurile au început să se schimbe. Inclusiv în blocul estic avem Ungaria, Bulgaria sau Cehoslovacia care au dezincriminat homosexualitatea tocmai pe criteriul că nu (mai) reprezintă o deviaţie patologică. A iubi diferit nu înseamnă a iubi greşit.

15% dintre persoanele LGBT din România s-au confruntat cu violenţă în ultimii 5 ani. 

E necesar de menţionat, în acest context, şi faptul că pe 16 mai 2005, Franţa a devenit prima ţară din lume care a eliminat de pe lista bolilor „a fi trangender” sau „incongruenţa de gen”, lucru pe care l-a făcut şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii în 2019, marcând o premieră la nivel global.

În România între 1968 şi 2001 avem dura istorie a articolului 200 din codul Penal, care ne-a obligat să ne ascundem identităţile şi a reprezentat o ingerinţă gravă, corporală, fizică a statului în vieţile noastre intime. Fie că vorbim de poveşti cunoscute, ca cea a Marianei Cetiner sau cazul Ciprian Cucu-Marian Mutaşcu, fie că vorbim de zeci de cazuri ne-mediatizate, timp de trei decenii persoanele LGBT au fost hăituite de statul român, trimise la puşcărie, bătute şi abuzate, o istorie nerecupertă în manualele de istorie şi o istorie pentru care statul român nu şi-a cerut scuze oficial.

A iubi diferit nu înseamnă a iubi greşit.

Anul viitor se împlinesc 20 de ani de la dezincriminarea homosexualităţii în România şi rămâne să tragem lini şi să vedem cum a evoluat România în raport cu comunitatea LGBT. Nu întâmplător, acum câteva zile Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a UE a dat publicităţii rezultatele celui mai mare sondaj la nivel global în rândul persoanelor LGBT. Aproape 200.000 de persoane LGBT din întreaga Europă au răspuns întrebărilor din studiu, peste 3400 de România. Detalii aici.

Sondajul FRA nearată o imagine nu tocmai roză pentru comunitatea LGBT, 82% dintre persoanele LGBT evită să se ţină de mână cu partenerul de frica repercusiunilor, 44% evită anumite locuri de teama homofobiei sau transfobiei, doar 8% sunt deschişi complet la muncă cu privire la propria identitate, în timp ce 23% spun că au fost discriminate la locul de muncă. 15% dintre persoanele LGBT din România s-au confruntat cu violenţă în ultimii 5 ani. Pentru mai multe date vezi aici.

În paralel cu sondajul FRA, ILGA-Europe, organizaţie pan-europeană cu zeci de organizaţii LGBT membre din întreaga Europă, a dat publicităţii raportul său anual Rainbow Map, care arată că dintr-un maxim de 100 de puncte, România are un scor de 19 puncte. România nu recunoaşte cuplurile gay sub nicio formă, nu facilitează schimbarea actelor de stare civilă pentru persoane trans printr-o procedură simplă şi previzibilă, nu are legislaţie anti-discriminare pe baza identităţii de gen, nu pemrite adopţiile pentru cupluri gay, etc. Mai mult, comparat cu anii ce au trecut, scorul României scade. ILGA menţionează, de asemenea, reacţii negative din mediul online la diferite evenimente LGBT, precum şi atacuri fizice la adresa unor persoane trans din Sibiu anul trecut. Detalii aici.

Cu siguranţă ne aflăm cu toţii într-o perioadă dificilă, excepţională putem spune. Scriam la începutul pandemiei cum ar putea fi afectată comunitatea LGBT de criza covid-19. Acum, la final de stare de urgenţă, în plină stare de alertă, putem trage linie pentru a observa că am avut persoane transgender şi lucrătoare sexuale care nu au putut munci, au fost nevoite să-şi părăsească locuinţele, să caute ajutoare financiare pe la familie şi prieteni, organizaţiile LGBT s-au mobilizat cât au putut pentru a oferi o linie de salvare economică minimală sub forma unor produse alimentare, numeroşi tineri LGBT au fost nevoiţi să se întoarcă acasă la părinţii lor homofobi şi transfobi, iar unele persoane LGBT au luat şi amendă în această perioadă. Persoanele rome LGBT au fost mai predispuse la discriminare, mai ales din partea autorităţilor, pe baza etniei lor. Au fost şi poveşti triste, cu persoane din comunitate care trăiesc cu HIV şi au încercat să se sinucidă ca urmare a stigmei celor din jur. Marile şi micile evenimente LGBT au fost anulate sau amânate. Şomajul tehnic şi concedierile au avut loc şi în rândul populaţiei LGBT.

Azi, de 17 mai, ne amintim că homofobia, transfobia şi bifobia sunt încă realităţi, iar comunitatea LGBT se găseşte azi într-o situaţie şi mai dificilă decât la începutul anului, lipsită de resurse, fără protecţie de la stat, cu probleme specifice rămase în continuare neadresate. Putem doar spera că în aceste timpuri solidaritatea va fi cuvântul de ordine şi vom înţelege că vecinul gay, mătuşa lesbiană sau mama trans sunt toţi şi toate parte a unei societăţi bazate pe respect reciproc, recunoaşterea existenţei şi identităţii celuilalt.