Bunicilor noştri

Generaţia mea, a românilor cu vârste între 30 şi 40 de ani, datorează mult din devenirea ei propriilor bunici.Adică oamenilor acelora care, în vâltoarea cumpliţilor ani `80, ieşeau prin parcuri cu fetiţele şi băieţeii ce purtau cravate de pionieri şi de şoimi ai patriei.

Stăteau pe bănci scorojite şi vorbeau ore în şir, nescăpându-i din ochi pe cei mici şi neastâmpăraţi. La răstimpuri, scoteau din sacoşe „ceva bun” pentru nepoţeii lor asudaţi şi gălăgioşi, care se strângeau  ciorchine în jurul băncilor. O portocală, o bucată de ciocolată chinezească, o sticlă de Brifcor, toate nepreţuite în acele vremuri, însemnau o gură de normalitate pentru copiii de la care s-ar fi aşteptat să ducă mai departe un sistem anormal. Pionierii şi şoimii patriei nu ştiau asta atunci când seara, înainte de culcare, spuneau cu bunica „Tatăl nostru” şi îl vedeau pe bunicul cu o ureche lipită de radioul vechi din dormitor, ascultând „Europa Liberă”.

Unii mai aveau câte o casă şi un petic de pământ la ţară, unde se refugiau în vacanţele nepoţilor, uitând de toţi şi de toate. Bătrânii îşi imaginau în ascuns că fata şi băiatul pe care-i vegheau zi şi noapte vor apuca ziua în care oamenii nu vor mai fi obligaţi să se mintă pe ei înşişi. Anii au trecut, lumea s-a schimbat aşa cum puţini se aşteptau, însă nu tocmai după planul bunicilor.

În fine, aţi trăit ce a urmat şi puteţi trage singuri concluziile. Dar, dincolo de orice sentiment negativ care m-ar putea cuprinde privind în urmă, spre ultimul sfert de secol, cred că grăuntele aruncat de bunici în sufletele nepoţilor va rodi cândva. Lor, bunicilor, li s-a luat dreptul de a spera, nouă, nepoţilor, se încearcă a ni se curma dreptul de a face. Să nu uităm că sunt câteva milioane de români în afara ţării, care profită de acest drept în folosul societăţilor de adopţie.

Planul bunicilor generaţiei mele nu era acela de a-şi vedea nepoţii în străinătate, ci de a le reda ţara pentru care au luptat şi au supravieţuit comunismului. Am întâlnit, la mii de kilometri depărtare de România, oameni în florea vârstei care au construit mici comunităţi cu parfum interbelic, semn că, undeva în sufletul lor, învăţătura bunicilor este vie şi roditoare. Ei au reuşit să prindă rădăcini în societăţi unde valorile s-au transmis firesc, nu în clandestinitate.

Branşarea acestor tineri la normalitate a fost uşoară, în majoritatea cazurilor, pentru că moştenirea morală de care au beneficiat nu a fost cu nimic mai prejos decât cea a colegilor de generaţie din Occident. Diferenţa este, cum spuneam, că moştenirea românilor a fost primită clandestin şi că ea n-a putut da roade în ţara de origine. Dar eu încă mai sper că este doar o chestiune de timp.