VIDEO Iohannis şi greul din faţa românilor

Nu ştiu să existe scurtături spre fericirea unei naţiuni. Drumul către libertate şi prosperitate durează şi e anevoios. România lui Iohannis va avea mult de lucru. Şi nu va avansa fără prepetuarea presiunii reformiste.

Pe evrei efortul de a ajunge în poziţia de a începe cucerirea ţării în care curge laptele şi mierea i-a reţinut 40 de ani, iar iluzia efacităţii unor fente şi abrevieri confortabile în torporea deşertului i-a costat din greu. Nici înţeleptului Ulise nu i-a fost, în ciuda inteligenţei sale, prea uşor. 

În final, se dovedeşte tot mereu că procedura cea mai eficientă presupune păstrarea nordului, a clarităţii morale, a voinţei evitării ispitei de a ceda în faţa lenii şi a toropelii şi a tentaţiei idolatrizării persoanei, neadevărurilor, nedreptăţilor şi neajunsurilor proprii şi ale altora. Tradus în termenii actualităţii româneşti, oricât de lung ar fi, până la urmă, drumul cel mai scurt spre linişte şi pace, spre libertate şi securitate e cel al menţinerii presiunii populare în favoarea reformelor politice şi economice.  

DW: Iohannis şi greul din faţa românilor

Or, cei mai mulţi români s-au destins după revoluţia civică, paşnică, de la 16 noiembrie şi au optat pentru a-i lăsa în siajul ei seducător pe politicieni să se descurce aşa cum i-o tăia capul. Face şi drege el, preşedintele. În realitate, oricât de binevoitor şi de competent ar fi cel care ca administrator a excelat la Sibiu, înainte ca o majoritatea să-şi investească speranţele în propulsarea lui la cârma ţării, Klaus Iohannis nu poate face minuni. Nu poate crea locuri de muncă, aşa cum speră mulţi. Asta e treaba guvernului şi a economiei. Şi nu va putea garanta pe termen lung nici constituţia, ori lupta contra corupţiei, dacă PNL nu va profita de dinamica victoriei sale pentru a impune un guvern nou, harnic şi reformist.

Preşedinţia nu e decât un instrument politic, nu cel mai eficient în faţa unor sarcini mari. Partea leului din puterea reală se află sub controlul guvernului şi al parlamentului. Şeful statului e uşor de izolat, după cum s-a demonstrat în cei 10 ani în care Băsescu a fost preşedinte.

Ori de câte ori se forţează reforme esenţiale, cum au fost cele iniţiate în materie de justiţie, de condamnare a comunismului, de transfer al arhivelor securităţii şi de scoatere a foştilor poliţişti politici de la pârghii, riscul e acelaşi. Forţele conservării cu orice preţ a trecutului sar ca arse. Reţelele mafiote se revoltă. Se mobilizează opoziţii acerbe, se trece la demonizarea preşedintelui, se procedează la izolarea lui. De două ori aceste răzmeriţe transformate în revoluţii bine organizate au culminat cu suspendări şi tentative de demitere a şefului statului, eşuate din fericire nu atât pentru cel din urmă, cât pentru poporul român şi pentru efortul de modernizare şi consolidare a statului de drept. 

Dată fiind deficitara construcţie constituţională dâmboviţeană şi faptul că în faţa românilor rămân de câştigat câteva uriaşe pariuri e aproape sigur că şi pe Iohannis îl paşte un destin similar celui înfruntat de Băsescu. Primul nu e mai puţin legitim, ca lider, decât cel  din urmă. Dar posedă oare Iohannis susţinerea politică de care s-a bucurat Băsescu în primii săi ani de mandat? Dispune el de locvacitatea fostului primar al Bucureştilor şi de capacitatea necurmată a lui Traian Băsescu de a convinge de justeţea unei poziţii în ciuda tuturor campaniilor de demonizare întreţinute de aparate propagandistice ostile?

Există şi alte motive pentru care Iohannis, cel care, involuntar, a trezit probabil multe speranţe exagerate, trebuie ajutat mult. Diferenţa dintre situaţia lui şi a predecesorului său la Cotroceni rezidă între altele în faptul că românii se confruntă cu un mediu naţional şi internaţional profund alterat. Când Băsescu trecea la cârmă, în 2004, reformele, statul de drept şi democraţia erau pe cai mari în Europa şi în lume. În Afganistan şi Irak, americanii promiteau nu doar să câştige războiul terorist ci, cot la cot cu naţiunile aliate, între care şi România, să construiască democraţii funcţionale.

Acum Irakul sunit e plin de alei străjuite ca sub Ţepeş Vodă, ori ca în Turandot, de Puccini, după cum semnala oripilat lordul Weidenfeld, de paruri având în vârf bărboşi decapitaţi şi ţepe acoperite de trunchiuri de creştini, de torsurile emasculate şi trase în ţeapă ale unora de altă confesiune decât cea sunită. Femeile lor s-au văzut vai răpite, violate, vândute şi-nrobite. Iar lumea civilizată tace.

Nici Rusia nu părea dusă cu totul pe calea imperialismului agresiv, justificat ideologic cu o variantă sui generis de fascism clerical, îmbinând stalinismul, rasismul şi ortodoxismul, răspândit cu ajutorul unui aparat propagandistic colosal şi al ororii agenţilor de influenţă ai Kremlinului de tipul celor de pe aşa-zisele "liste ale lui Dughin".
 

Sunt ele autentice? Nu-i sigur. Dar, dat fiind codul genetic al acestui tip de fascism cameleonic, potrivindu-se celor mai diverse suprafeţe şi deziderate antidemocratice, oricăror resentimente, oricărei variante de antiamericanism, oricărei versiuni de antisemitism, de antiglobalizare şi anticaptialism, ele par plauzibile.

Incertă cum e, lista românească are şi ea, în chip verosimil, de toate pentru toţi. Corespunzând modelului se regăsesc alăturate în cuprinsul ei, tovărăşeşte, nume simbolizând postcomunismul, studiile la Moscova şi simpatiile inavuabile, cu ale urmaşilor şi apolegeţilor nomenclaturii, securismului şi legionarismului, din care unii specializaţi în condamnarea fără drept de apel a prezumtivelor "securisme" şi "nomenclaturisme" ale altora. De altfel, sub Ceauşescu ori sub KGB-ul condus cândva de Vladimir Putin se practica aceiaşi veselă unire a tuturor formelor de pleavă.

Delimitarea de acest balast infect care se perpetuează prin diversionism trece prin informare corectă, asumarea trecutului şi o memorie autentică. România lui Iohannis va avea mult de lucru. Nu va avansa fără prepetuarea presiunii reformiste de jos, din vest şi diaspora. Nici prin amânarea preluării de răspunderi. Haideţi să punem umărul cu toţii.  

Articol semnat de Petre M. Iancu.