Dreapta experimentează (şi are viitor)

De ce oare asociem stânga cu imaginea manifestaţiilor nord-coreene, a marşurilor spontane, a sindicalismului agresiv, a activismului infantil-adolescentin, a protestelor mistificate (vezi cazul Dogaru & Crăciun), a miliţiilor ecologiste şi a legatului de calorifer (pace Andrei Marga)? Ştie oare stânga să unească mai bine interesele oamenilor?

Ură şi gregaritate 

Stânga vorbeşte frecvent despre colectivităţi omogene, dar foarte rar despre indivizii unici, liberi şi irepetabili (strict ocazional, stânga revendică protecţia comunităţilor locale în termenii marxişti ai raportului: minoritate opresată versus majoritate opresivă). În anumite momente, adunările stângii trebuie studiate cu microscopul entomologilor. Alteori, observaţiile se pot face cu ochiul liber.

Haita, bunăoară, ilustrează forţa extraordinară de coagulare a gregarităţii. Strategia de comunicare a USL a vizat canalizarea urii într-un singur fascicul mediatico-politic. Mesajul populist a instrumentalizat afecte negative precum invidia, ranchiuna sau pofta de răzbunare. Resentimentul agregă şi pulsează violent în imaginarul colectivist al stângii, în timp ce chemarea la moderaţie retorică şi argumentaţie raţională plictiseşte.

Dacă liderii dreptei au dovedit lipsă de imaginaţie, trebuie să remarcăm şi resemnarea, fatalismul ori dezabuzarea unei mari părţi a publicului de dreapta. Vina aparţine celor care n-au ştiut să motiveze, să entuziasmeze, să producă energie. Nu-i mai puţin adevărat că atunci când socialiştii vedeau în 2012 anul victoriei, la dreapta se înghesuiau profeţii eşecului sau dascălii absenteismului. Deficitul de încredere a fost masiv.

Manifestări admirabile precum Mişcarea Ghilimelelor din Piaţa Victoriei sau Protestul Papioanelor (apărut după destructurarea ICR) s-au menţinut în sfera civismului prudent. A fi dincolo de agenda partidelor, iată idealul purist revendicat - cu egală ineficienţă în faţa maşinăriei electorale pesediste - în mai 1990 sau în august 2012. Ce semnificaţie mai au, în vocabularul dreptei, cuvinte precum protest, rezistenţă, solidaritate, asociere sau cetăţenie activă?

Să fie oare o soluţie retragerea în moft, contemplaţie sau lehamite?

Între bombăneală şi exemplul personal

De la Cioran încoace, eseistica (şi, mai nou, istoriografia) românească e plină de şarje fulminante împotriva neantului valah şi a nevredniciilor noastre ancestrale. Toate semnele de exclamaţie indignată nu ne-au adus însă nimic - nici măcar un Nobel în literatura auto-flagelării.

Constatăm că standardele de convieţuire se degradează anual. Dar include oare această observaţie şi un minim element auto-critic? Câţi oameni de valoare aţi întâlnit în ultima vreme, pe care să-i apreciaţi cu voce tare în faţa semenilor? Şi când oare, dezgustaţi de obscenitatea publică, l-am apostrofat pe mitocanul care scuipă ori înjură nonşalant în faţa copiilor sau a celor vârstnici? Ura compune şi devine, astfel, eficientă.

Civilitatea, însă?

Vedem apoi că, în noul Guvern sau Parlament, deciziile se iau de către inşi nepricepuţi, care se mişcă între derapajul benign al amatorismului şi extrema sumbră a criminalităţii. Aşa este: stăm catastrofal. Dar noi, cei care am cunoscut profesionişti veritabili, şcoliţi eventual prin Universităţi occidentale, ce-am făcut oare pentru a-i implica mai mult în viaţa cetăţii? Cum i-am convins să abandoneze telecomanda şi să se ridice de pe canapea, pentru o cauză reală, în aer liber? Cât ne-am străduit să-i convingem de miza bătăliei pentru viitorul cetăţii, adică pentru prosperitatea, stima de sine şi libertatea copiilor sau a nepoţilor noştri?

Ne plângem că absenteismul electoral e o maladie a democraţiei post-comuniste. Nu ne înşelăm. Mai puţin de 50% din românii de peste 18 ani îşi exercită dreptul de vot. Şi totuşi, la ultimul scrutin din 2012, câte telefoane am dat prietenilor noştri emancipaţi şi inteligenţi, pentru a-i convinge că merită să iasă din casă?

Antenele urii, în schimb, şi-au făcut chiar şi telepatic treaba.

În sfârşit: repetăm, ad nauseam, că avem o clasă politică mizerabilă, dedată blaturilor şi mitei, obişnuită cu pomana şi dependentă de furt. Dar câţi politicieni tineri am sprijinit în chip nemijlocit, cu logistică, timp liber, voluntariat sau bani, la ultimele alegeri parlamentare? Cetăţenia activă pleacă de la asumarea acestui principiu al co-responsabilităţii iar eşecul dreptei nu e doar eşecul liderilor sau al partidelor, ci şi rezultatul unui slab dezvoltat simţ asociativ în sânul celei mai prospere pături sociale din România.

De ce nu există blazare americană?

Pentru degradarea politicii locale sau naţionale sunt responsabili nu doar legiuitorii, ci şi noi, cetăţenii. În plan economic, explozia evaziunii fiscale e cauzată de proastele reglementări ale Statului, dar şi de complicitatea noastră tăcută, în calitate de consumatori. (De asemenea, la prăbuşirea valorilor creştine contribuie nu doar clerul îmbuibat, ci şi laicii amnezici, etc.)

Spre deosebire de colectivismul stângii, dreapta susţine cetăţenia activă plecând de la primatul individului unic şi irepetabil. Creştin-democraţii vorbesc despre demnitatea intrinsecă a persoanei umane. Dreapta nu caută explicarea dezastrului prin recurs rapid la abstracţiuni precum poporul ori societatea. Limbajul generalist nu ajută. Cu cât mai concret discursul, cu atât mai precisă este ecuaţia problemei sociale sau politice în cauză. Dreapta recunoaşte realităţi spirituale precum cultura, mentalitatea sau tradiţia, dar nu le plasează deasupra curajului individual de a-ţi lua viaţa în propriile mâini. (În greceşte, atitudinea aceasta se numeşte: metanoia.)

Să recapitulăm. Avem şansa, în fiecare dimineaţă, să ne ridicăm vesel, ori să prăbuşim letargic în patul văicărelii; să lenevim somnolent şi bombănitor, ori să muncim cu poftă pentru noi şi pentru familie; să privim în gol ecranele TV, ori să citim o carte de căpătâi; să înmulţim talanţii ori să aproximăm depresiv apocalipsa. Ne consolăm cu prezentul mediocru ori ne modelăm un viitor mai bun? Decizia ne aparţine întotdeauna nouă şi se ia în nume personal.

Vrem un argument palpabil pentru etica responsabilităţii? Să recitim, atunci, povestea Vitoriei Lipan din Baltagul (1930). Chiar dacă nu era cu totul străină de gândirea magică (prin tot ceea ce înseamnă recursul la superstiţii şi descântece), soţia lui Nechifor - oierul din Măgura Tarcăului - merge până la capăt. Nevasta devine detectiv şi nu doarme pentru un singur motiv: vrea să rostească adevărul în faţa călăilor bărbatului său. Atentă la rânduielile satului, dar purtătoare a unui nume predestinat la izbândă, Vitoria nu se odihneşte atunci când dreptatea sângerează. Vitoria Lipan e răspunsul neaşteptat dat Mioriţei, plecând de la puterea iubirii şi curajul asocierii cu Gheorghiţă. Vitoria câştigă pentru că, niciodată, n-a fost şi nu s-a socotit singură…  (Mă auto-denunţ aici în faţa organelor de poliţie a gândirii cu privire la citarea pozitivă, chiar elogioasă, a unui roman de Mihail Sadoveanu - scriitor socialist, devenit în perioada 1947-1961 culturnic stalinist şi ideolog al colectivizării împotriva ţăranilor Gheorghe şi Ion, dar şi Gyury & Janos, etc).

Dacă modelul rural al Vitoriei Lipan pare uşor mitologic, ne-ar putea inspira poate exemplul pozitiv al naţiunii americane, despre a cărei energie, ambiţie şi creativitate vorbeşte, într-un stil aproape tocquevillian, medicul Martin S. Martin (America povestită unui prieten din România, Ed. Humanitas, 2012).  O naţiune puternică, îi scrie doctorul Martin profesorului Gabriel Liiceanu, se bazează pe cetăţeni care, fără să-şi facă mari iluzii cu privire la importanţa propriului ego, cred totuşi în implicare şi în puterea exemplului personal.

O naţiune puternică îşi alege lideri dintre acei oameni capabili să aducă optimism acolo unde alţii cultivă depresia; oameni dornici să se implice în politică nu doar atunci când îşi pierd stima de sine, statutul sau notorietatea; oameni înzestraţi cu bun-simţ, încredere, creativitate intelectuală, decenţă, politeţe şi alte virtuţi mici-burgheze. Forţa Statelor Unite ale Americii rezidă în capacitatea oamenilor de-a conlucra în slujba unor idealuri care transcend sfera privată sau dimensiunea strict materială a existenţei. Doar în acest fel America a ajuns o cauză mai mare (vezi salvarea Franţei în cel de-al doilea război mondial) decât suma cetăţenilor săi.

Epilog

În perioada 2013-2016, vom citi nenumărate prognoze despre deşertificarea spaţiului civic, despre ascensiunea partidului-stat (USL), despre dispariţia opoziţiei parlamentare şi extra-parlamentare. Eu nu sunt atât de pesimist.

Ceea ce va urma, dincolo de abuzurile stângii populiste, va fi un test de maturitate pentru milioanele de români bucuroşi să se gospodărească singuri, chiar fără asistenţa Statului; admiratori ai Vitoriei Lipan, iar nu ai lui Dinu Păturică; oameni dornici să-şi iubească ţara şi atunci când n-o declară zilnic; persoane capabile să-şi ajute semenii fără ajutorul birocraţiei şi fără să aştepte aplauze.

În următorii ani, mii de cetăţeni vii şi ambiţioşi vor experimenta noi forme de asociere şi participare politică. E firesc să fie astfel, pentru că dreapta valorizează experienţa. În virtutea acestui recurs la istoria personală şi colectivă, vor dispărea treptat şi câteva mituri despre figurile mesianice ale dreptei, aşa cum se vor adânci anumite decepţii privind structuri corupte, învechite şi nereformate. Din laboratorul tuturor acestor interacţiuni - necesare şi previzibile - nu pot decât să iasă noi forme de cultură organizaţională, lideri încercaţi şi nepătaţi, o nouă generaţie de tineri cu idei curajoase şi proiecte smart. Doar astfel vom putea constitui alternativa la stagnarea brejnevistă şi la febra populistă a stângii româneşti.

Dreapta are o perspectivă empiristă asupra istoriei, iar nu una predestinaţionist-dogmatică. Iată de ce, fără să fiu un optimist incurabil, rămân mai ales încrezător în anul 2013.