Nu este greu să nu vezi zbaterile USR-ului din ultimele luni. Păstrând evident proporţiile (şi necomparând integritatea şi calitatea intelectuală a oamenilor), mişcările partidului arată precum cele ale PPDD-ului abia ajuns în Parlament: mulţi oameni care joacă pe mize care îi depăşesc sau pe care nu le înţeleg. Din păcate.

Totul porneşte de la neînţelegerea votului din decembrie 2016. USR este, în primul rând, un partid-protest. Nu este un partid anti-corupţie decât în măsura în care, într-un anumit context public şi mediatic, atenţia publicului este preponderent concentrată pe acest subiect.

N. Dan nu înţelege votul din decembrie 2016 şi vrea să reia la nesfârşit bătălia care crede că l-a propulsat în prim-planul politicii anul trecut. Un singur mare narativ – anti-corupţie; reificarea castravetelui comunicaţional – orice poate fi citit în cheia justiţiei. N-o să vă vorbesc despre limitele anti-corupţiei când economia merge bine, am să vă trimit doar la un articol interesant scris de Klasnja & Tucker (2013) care compară Suedia şi Moldova. Altfel, ce este ignorat de fostul lider este că USR a demonstrat că nu are capacitatea de a impune agenda sau de a controla; o poate valorifica doar când tema sa dragă este activată, dar acest lucru depinde mai degrabă de greşelile Guvernului şi ale majorităţii parlamentare sau de acţiunile magistraţilor. De aici reactivitatea şi aparenta sa pasivitate. Ciudat este că USR ştie doar un dans şi nu vrea să înveţe altele (sau nu o face suficient de repede), tocmai pentru că partenerii de ring le-au învăţat cu câţiva ani mai înainte şi au (se zice) un avantaj competitiv.

Dacă revenim la ideea de partid-protest, USR ar trebui să fie un partid de atitudine, nu de subiect: să atace acolo unde mainstream-ul politic greşeşte, să caute să fie gata oricând şi oriunde să opună o voce puternică şi documentată guvernării. Fără nazuri, fără gesturi tactice, fără prea multă “strategie”. Este interesant cum un partid care n-a depăşit 10% în alegerile parlamentare se comportă ca şi cum ar fi pe cale să formeze o majoritate parlamentară şi nu doreşte să alieneze votanţi potenţiali. Nimic mai greşit: provocarea pentru partid este să confirme şi să rămână în Parlament tura viitoare, eventual să crească la 10-15%. Prea multă “strategie” strică.

De aceea este greu să-i înţelegi pe N. Dan şi felul în care se încăpăţânează să citească greşit situaţia politica. Poziţionarea împotriva CpF nu este doar un act corect în sine (opinia mea, nu o detaliez aici). Este şi benefic din punct de vedere electoral şi politic. Coaliţia pentru Familie, vrând-nevrând, a pus pe agendă o tensiune recurentă, dar până acum secundară în societatea noastră: conflictul materialism – postindustrialism (tradiţionalism – modernism, dacă vreţi, deşi aceasta este o simplificare nepermisă a tezelor lui R. Inglehart). A forţat suficienţi votanţi, altfel neimplicaţi, să ia o atitudine. În teoria politică, pentru ca o tensiune din societate să devină un clivaj care să structureze naşterea şi activitatea partidelor şi sistemelor de partide, două alte elemente sunt necesare (Bartolini & Mair, 1990): o identitate colectivă care să susţină diferenţele socio-demografice şi existenţa unor forme de organizare la nivel politic şi societal. USR era cea mai în măsură să asume trendul postmodernist şi să-i cucerească politic pe cei care îl asumă. Era o cale uşoară spre cei 10-15% de care vorbesc mai sus. N. Dan a spus „pas” pentru că el se comportă strategic şi îl încurcă (evident strategic) libertăţile civile.

Dar de ce se încăpăţânează N. Dan şi cum va pierde USR în urma acestor evoluţii?

Nu s-a votat ideologic pentru USR, dovadă că au ajuns împreună în acelaşi partid oameni cu abordări atât de diferite. S-a votat împotriva mainstream-ului politic de către cei care au văzut în N. Dan o garanţie. Caracterul său a contat, încăpăţânarea sa. Faptul că s-a bătut pentru ceva, că s-a întors în ţară pentru aparent nimic, că a stat în tranşee ani şi ani până să ceară votul (un exemplu pe care l-ar putea urma cei care vor să ardă etapele şi să culeagă dividende politice fără a trece prin această etapă de înţelepţire, de 40 zile în deşertul politic sau aparent non-politic). Idealismul său i-a convins pe mulţi. Evident, aici e vorba de imagine, iar N. Dan a arătat de multe ori cât de nepregătit este pentru politica mare. Dar puţini i-au putut nega bunele intenţii. Aici a reuşit USR şi aici au ratat pe rând toate Albele-ca-Zăpada ultimilor 10 ani. De aceea e N. Dan îndreptăţit să ridice tonul şi să dea cu basca de pământ – chiar dacă strategic şi moral, aş adăuga, greşeşte.

Este evident jocul politic pe care îl încearcă, deşi riscă mult. O astfel de separare a apelor ar fi trebuit forţată la Congres, nu după. Poate va reuşi să-şi ia partidul înapoi de la cei care şi-au văzut ideile politice eşuând pe rând în URR, PLD, Noua Republică, M10 sau PMP. Dar garanţia pe care el a oferit-o votanţilor – oameni ca mine, gândind ca mine, cu caracter – este subminată chiar de acest power play. Păi pentru cine aţi garantat, domnule Nicuşor? Pentru unii care vă scot din joc? Tipul acesta de evoluţii ameninţă credibilitatea USR şi menţinerea sa în Parlament, cu sau fără N. Dan, la următoarele alegeri. Ipotezele sunt de lucru şi probabilistice, pentru că nimeni nu poate prezice ce greşeli vor mai face PSD şi PNL.

P.S. Cei care mizează că D. Cioloş va veni în fruntea USR după evacuarea lui N. Dan au o mare problemă de realism politic. E greu tare să construieşti ceva pe aparenţa unei trădări. Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-l pe Boris Johnson.