Rezolvarea crizei refugiaţilor, un pas înainte spre Statele Unite ale Europei

Recenta criză a refugiaţilor a devoalat slăbiciunile Uniunii Europene, un ansamblu de state cu interese, soluţii, viziuni diferite, uneori chiar divergenţe.  Cum de la slăbiciuni la disoluţie nu e decât un pas,  criza a declanşat o nouă discuţie asupra arhitecturii şi funcţionării Uniunii Europene.  Principala problemă o constituie cedarea de suveranitate şi amplitudinea acestei cedări, către organisme al Uniunii Europene.

Că s-a ajuns  aici stă mărturie declaraţia preşedintelui Franţei, Francoise Hollande, care a avertizat statele UE:

 "Cei care nu împărtăşesc valorile noastre, cei care nici măcar nu doresc să respecte principiile ar trebui să se întrebe, ei înşişi, în legătură cu locul lor în Uniunea Europeană".

Un avertisment mai clar pentru schimbarea de paradigmă nici că se putea emite.

Evaluarea şi reacţia diferită şi discordanta a ţărilor membre  UE, în criza refugiaţilor,  trebuie că a pus pe gânduri instituţiile fundamentale de coordonare şi conducere ale Uniunii.

Unele ţări construiesc garduri de sârmă ghimpată, altele blochează drumuri şi graniţe, altele, printre care şi România fac declaraţii acide, dar sfârşesc prin a accepta deciziile UE, şi toată lumea critică pe toată lumea.

Dacă în locul crizei refugiaţilor aveam de a face cu un grav conflict militar, cum reacţionam?

În cazul Greciei, rezolvarea s-a găsit mai repede. Erau probleme  financiare, nu toate ţările erau afectate în egală măsură, iar instrumente, de genul BCE, erau la îndemână Comisiei Europene. 

Aşa că rezolvarea, dacă a fost o rezolvare, s-a găsit  fără prea mari tulburări.

Prima fisură a paradigmei în care a funcţionat UE s-a declanşat la Consiliul JAI, în care deciziile privind refugiaţii au fost luate cu majoritate calificată, nu prin consens ca până acum.

Polonia, care iniţial se declarase împotriva cotelor obligatorii de refugiaţi, a simţit încotro bate vântul şi a virat-o brusc. În urma căror negocieri, şi cu ce preţ, nu se ştie deocamdată.

Adevărul este că provocările epocii actuale, plecând de la globalizare, trecând prin conflicte îngheţate care se pot “dezgheţa” oricând, la diferenţe considerabile de dezvoltare economică între ţările UE, şi ajungând la crize punctuale dar grave, precum criza refugiaţilor, solicită un nou aranjament instituţional în UE.

Mai flexibil, mai eficace, mai rapid, mai unitar în decizii.

Partea grea rezidă din faptul că noul aranjament presupune, ne place sau nu, cedări importante din suveranitatea naţională.

Principiul consensului nu funcţionează în condiţii de criză, când nici timp nu este să negociezi săptămâni şi luni, până se ajunge la consens.

Principiul majorităţii, mai mult sau mai puţin calificate, trebuie să ia locul consensului.

Sunt necesare instituţii europene cu grad mare de implicare.

Comisia Europeană trebuie să capete atribuţiile unui guvern comun. Care să gestioneze un buget comun, o monedă comună, politici monetare şi fiscale comune, politica externă unitară, armată şi securitate unice, pentru toate ţările UE.

Sigur, e foarte greu de acceptat cedarea unor hălci importante de suveranitate.

Dar actualele ţări membre ale UE trebuie să decidă. Le acceptă şi merg mai departe împreună, sau nu le acceptă şi atunci îşi iau “jucăriile” şi ies din UE.

Nu este departe acest moment al despărţirii apelor. Pentru că răspunsurile UE la provocările care-i explodează în faţă nu  sunt cele necesare, rapide şi eficace.

Sunt posibile alte crize majore, conflicte militare  în Ucraina, prăbuşirea economiilor chineze şi ruseşti, conflicte majore în Orientul Mijlociu, dezastre naturale. Posibilităţile actuale de reacţie ale UE sunt reduse, blocate de principiul consensului.

Cred că momentul adevărului a venit.

UE fie se transformă într-un club select al celor care acceptă să renunţe la o parte din suveranitate, pentru o viaţă mai bună, securitatea asigurată, transferuri importante de bani, tehnologie, management, de la cei care au şi ştiu să folosească aceste resurse, fie se diluează până la dispariţie, mai devreme sau mai târziu.

Fiecare ţară îşi va cântări avantajele şi dezavantajele, va supune decizia unui referendum naţional şi va hotărî pentru una dintre variante: rămâne în UE sau îşi ia bagajele şi pleacă.

Statele Unite ale Europei va deveni o realitate, sau Uniunea Europeană nu va mai fi deloc.