Putem să ne împăcăm cu Casa Poporului?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

E foarte ciudat pentru un arhitect să ajungă să lucreze în Casa Poporului. M-am gândit toată tinereţea mea oare cum o fi în Casa Poporului. Muream de curiozitate, mă fascina într-un mod bolnavicios, la fel de bolnavicios precum Casa în sine. Totuşi nu am vizitat-o niciodată.

Sunt născut în Bucureşti, crescut în Bucureşti, am făcut liceul la 5 minute de mers pe jos de ea, facultatea la 15 şi în ultimii ani locuiesc la 10 minute de Casa Poporului. Dar nu fusesem niciodată înăuntru. Nu am intrasem niciodată nici măcar în curte. Nici nu ştiam că se poate intra în curte. Ştiţi că se poate? Se poate un pic dar se poate. E plin de turişti, dar niciun bucureştean. Îmi trăiesc oraşul din plin, îmi place şi mă bucur de el. Am bătut toate străzile, fundăturile şi cotloanele lui dar am evitat toată viaţa să mă apropii de Casa Poporului.

Toată zona din jurul Casei este, de fapt, pentru majoritatea dintre noi, o mare absenţă. Un gol în mijlocul oraşului pe care îl evitam şi îl privim doar printre clădirile de la marginea golului. Nu e un lac, nu e un parc, nu este nici măcar un teren viran. Este un gol, ceva care nu există. Oraşul a fost decupat şi în mijlocul lui lăsat un mare gol agresiv. N-ai treabă acolo, n-ai ce face acolo, nu te duci.

În mijlocul acestui hău tronează o piramidă de piatră de care nu te poţi apropia. Nici dacă ai vrea nu ai putea. E păzită şi distantă, are gard şi soldaţi, te sperie şi te respinge.

Istoria ei şi cum am ajuns aici este interesantă şi dramatică. Regimul comunist a vrut să construiască un nou centru civic pentru Bucureşti. Construirea de noi centre civice a fost o mare bucurie a comuniştilor în încercarea lor de a rescrie nu numai istoria şi societatea dar şi spaţiul. S-au construit centre civice în multe oraşe din România în perioada anilor 70-80. Rezultatele au fost rezonabile. Spaţii deschise pietonale bordate de instituţii şi nelipsitul Hotel Central. În general, au respectat scara umană, scara orasului şi viaţa cetăţeanului. În anii 80 venise şi vremea Bucureştiului să primească o rescriere a centrului. Nu se făcea ca metropola Epocii de Aur săi stea doar în TNB, Intercontinental şi un centru istoric muribund.

Primele propuneri de soluţii pentru noul centru civic s-au înscris în linia recentelor centre civice realizate în alte oraşe ale ţării. Proiectele propuse mergeau pe ideea unui cartier instituţional, cu mai multe clădiri la scara rezonabilă care găzduiau instituţiile centrale ale statului cu străzi şi bulevarde. Fiecare instituţie avea clădirea sa şi împreună formau un cartier administrativ cum s-au făcut în anii aceia în alte ţări. Soluţiile se aflau în competiţie şi conducerea comunistă, Ceauşescu însuşi printre ei, trebuia să aleagă una din ele. Şi atunci, un mare arhitect al vremii a avut Ideea. Ca orice artist orgolios a vrut să câştige. Ca orice prestator de servicii bun şi-a înţeles bine clienţii şi s-a hotărât să le servească ceea ce simţea că vor. Clienţii nu ştiau ce vor, dar arhitectul, psiholog talentat, le-a spus:

„Cum ar fi să nu mai facem multe clădiri pentru toate institutţile astea? E clar că rezultatul nu va avea monumentalitatea care să se ridice la înălţimea vremurilor glorioase pe care le trăim. Cum ar fi să facem doar o Casă Mare, una în care să intre toate instituţiile? Ei, atunci am avea un edificiu care va vorbi în istorie despre noi. Şi mai ales despre voi. O piramida, un monolit, un monument, un Palat, o Catedrală a socialismului.“

Ei, cum să nu îţi placă ideea asta? Tu n-ai o mare cultură urbană, nu înţelegi exact cum se nasc şi mor oraşele, nu înţelegi exact cum trăiesc oamenii, nu ştii multe şi mai eşti şi dictator bătrân. Orice dictator bătrân înţelege o piramidă. Simţi nemurirea, simţi fiorul istoriei, dramatismul învingătorului, eşti copleşit de sublim.

Astfel nu mai aveam un concurs pentru un cartier administrativ, acum aveam un concurs pentru o piramidă. Şi arhitecţii au sărit pe idee; sigur, e greu de refuzat. S-au făcut variante mai moderniste (dar cât poate şi modernismul să ducă?), mai neoromâneşti (dar cât poate să crească în scară un stil plecat de o mică biserică?), mai ca Circul Foamei (tot erau pe planşetele de proiectare ale vremii). Şi a câştigat Echipa Tineretului. Pe bune că aşa se numea echipa Ancăi Petrescu şi a colegilor ei abia ieşiţi pe pe băncile şcolii. O propunere naivă, incultă dar tinerească şi plină de elan. Tinerii înţeleseseră foarte bine ce li se cere, ce se aşteaptă de la ei şi au făcut ce trebuia. Cu modificările de rigoare cam ce vedeţi şi trăiţi acum.

Casa Poporului e aici şi nu pleacă nicăieri. Putem să fim supăraţi pe ea, dar cei care vom suferi tot noi suntem.

Bun, acum avem o casă mare în mijlocul unui hău urban. Unii vor să o dărâme, o urăsc, alţii sunt mândri de ea (sute de mii de tone de fier şi marmură, sute de mii de metri de tapiţerie, sute de mii de ore de muncă cu soldaţi) şi o consideră o mare reuşită a creativităţii şi puterii de muncă a poporului. Cum nu aveam ce face cu ea (da, casino s-a zis din prima), Adrian Năstase, mare iubitor de kitch şi fast, a mutat aici Parlamentul României. O soluţie ok până la urmă, oricât de mult nu ne-ar plăcea Adrian Năstase. La vremea aceea, mulţi s-au opus, cel mai bine mi-l amintesc pe Alexandru Paleologu, senator, cred, la vremea aia, care era îngrozit că va trebui să lucreze zi de zi în casa pe care şi-o făcuse Ceauşescu pentru el şi nemurirea lui.

Nu ştiu cum s-a împăcat Alexandru Paleologu cu Casa dar vă zic ca nu e uşor. Palatul Parlamentului, cum se cheamă acum, este o combinaţie de fast cu sărăcie cum numai la noi poţi să vezi. Pe de-o parte spaţii imense de marmură, coloane giganteşti, draperii de zeci de tone, pe de altă parte fotolii rupte, covoare descusute, tâmplării care nu se închid, restaurante împinge tava rămase cu atmosfera cfr-istă. Ca idee, la Registratura Senatului se intră din holul principal, spaţiu monumental care îţi taie suflarea, dar biroul este sub o scară şi domnul care livrează scrisorile se cocoşează pentru că nu are loc în înălţimea mică a spaţiului cât să îşi îndrepte spatele. Casa este atât de lată că în general, pe toate holurile, şi oh câte holuri sunt şi cât de mari, nu intră lumină naturală. Dat fiind că oricum nu intră lumina, se mai trag şi draperiile. Trăim la bec şi la neon, alternate haotic pe sub colonade. Afară poate fi vară toridă sau iarnă viscolită, în casa poporului nu se simte şi ard acelaşi becuri. Ai zice ca ăstia suntem, vrem monumentalitate şi grandoare, dar nu avem bani de ea şi lucrăm pe birouri rupte sub arcade mitologice.

Dar Casa Poporului e aici şi nu pleacă nicăieri. Putem să fim supăraţi pe ea, dar cei care vom suferi tot noi suntem. Sau putem să începem să o acceptam. Până la urmă, ca ne place sau nu ne place, majoritatea dintre noi doar trăiesc cu ea. Nu putem ca de fiecare dată când istoria vine peste noi şi ne schimbă viaţa să rescriem tot spaţiul în care trăim. Bucureştiul este un puzzle de proiecte totalitare începute şi neterminate. Ar trebui să ne oprim din marile proiecte de rescriere a spaţiului şi să încercăm să ne acceptam istoria, să ne acceptăm traumele şi să încercăm să le integrăm mai bine în viaţa noastră.

Un prim pas de recucerire simbolică şi fizică ar fi să deschidem terenul din jurul Casei Poporului şi să îl facem un adevărat Parc al Poporului.

Îi zice Casa Poporului şi totuşi este orice altceva decât o casă şi orice altceva decât a poporului. Este minciuna comunistă în stare pură. Dacă vrem să o reintegram în viaţa noastră trebuie să o facem, pe bune, a poporului. Trebuie să o deschidem, să o invadam, să o facem prietenoasă. Trebuie, în primul rând, să o scoatem din izolarea în care se găseşte, ruptă de popor prin ziduri, porţi metalice şi soldaţi cu arma în mâna.

Daca te uiţi de la geamurile Parlamentului, oraşul, poporul, ţara şi viaţa sunt undeva departe. Nu auzi, nu simţi, nu ştii ce se întâmplă în oraşul în care aparent trăieşti. Izolarea parlamentarilor României este şi spatială. Ei chiar trăiesc într-un Oras Interzis care nu are cum să nu le ia minţile. Dacă poporul ar da mâine foc oraşului, parlamentarii ar putea sorbi şampanie pe terasa “de la 3” privind frumoasele jocuri de lumină pe care focul le face pe cer. Gloatele populare ar fi oprite de ziduri şi soldaţi. Sunteţi foarte mici şi insignifianţi de la geamul parlamentului.

Un prim pas de recucerire simbolică şi fizică ar fi să deschidem terenul din jurul Casei Poporului şi să îl facem un adevărat Parc al Poporului. Pe noi ne-au făcut de cap comuniştii în aşa hal de am ajuns să ne fie frică şi de cuvinte. Parcul Poporului suna a puşcărie, a gulag, o ironie a limbajului. Dar dacă vrem cu adevărat să reintegram construcţiile, locurile şi cuvintele înapoi în viaţa noastră trebuie să facem un mic efort. Ok, poate un efort mai mare. Să deschidem Parlamentul spre popor, să deschidem terenul spre popor şi să ne împăcăm că noi suntem poporul fără urmă de ironie. Un parlament al poporului, un parc al poporului şi poate un popor un pic mai împăcat cu sine şi istoria sa.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite