Proiect de ţară, bară la bară...

În România care este... La munte şi la mare. La mare înghesuială de probleme, confuzie şi alertă. Pe multiple planuri. Fără scopuri, resurse, determinare. Într-o ţară cu lideri chemaţi la nivel de masă la DNA, printr-o comunicare publică pe cât de zgomotoasă pe atât de parşivă. Cu multiple infiltrări locale, regionale şi globale dintre cele mai străine de interesul public.

Iată ce ne mai lipsea!! „Un proiect de ţară”... De fapt, lipseşte. Lipseşte de „ani buni”. Vorba vine... De ani grei, păcătoşi, într-o rătăcire deja tipică pentru istoria neamului. La noi dacă e ceva sigur este pentru că lipseşte!

Îi pasă cuiva de neamul românesc? Ce poate părea cu adevărat fără o viziune despre ceea ce s-ar putea întâmpla? Despre ceea ce am putea deveni? Despre ceea ce s-ar putea face? Cu folos, cu cap, cu dăruire de sine, individuală şi colectivă... Vorbe mari... Da, ne-am obişnuit cu vorbe mici despre lucruri mici...

Privind altfel lucrurile, un „proiect de ţară” vine ca un draft inevitabil pentru o soartă asumată. În termeni clari, sistemici, exigenţi. Speranţă, iluzie sau simplă rutină? Uşor de speculat, de pus la îndoială, de aruncat la coş... Un coş al temelor ratate, filmate rapid şi plasate comod pe lista de plângeri şi defăimări referitoare la neam, lideri şi soartă. Avem un dar ascuns, adânc şi ieftin de a ne plînge ne noi şi de ceea ce facem.

Să fie un vaccin la eşec? Un truc de distanţare de efect, implicare, răspundere? Sau o simplă şi ieftină imunitate pe piaţa rutinei globale în confruntarea cu sfidările curente, asumate formal? Câte ceva din toate.

Revenind la rutina oficială la vârf, „proiectul de ţară”, apare deocamdată doar ca o ştire. Într-un pachet confuz, expus uşor orfan, la atenţia curentă, pe multiple planuri. Doar un nou episod în gramatica eterogenă, firavă, deja marcată de multiple îndoieli, într-o gramatică prezidenţială marcată de tăceri adânci (nu neapărat profunde) pe tematici dure, bulversante, lăsate la voia întâmplării.

Prin conţinut, deocamdată doar prin titlu, eventual prin intenţie (dacă este...), ca să nu zic prin ambiţie (sugerată prin formularea „de ţară”), plasează tema, problema şi mai ales asumarea instituţională, pe un nivel surprinzător de înalt. Nu doar instituţional.

Preşedinţie, majorităţi partinice, academii, lideri de opinie, parteneriate subtile ş.a. (prin „ş.a.” putem înţelege multe...). Oricum, un nivel superior de calificare, reflexie, acoperit prin surse de informare, analiză, prognoză, elaborare şi asumare normativă. Cu efect potenţial de reflexie retrospectivă, în plan istoric, cu efect de cuantificare şi elaborare structurală pentru prezent şi, de ce nu, cu un curaj instituţional legitim. De aici, generând o nouă capacitate de planificare strategică, într-un viitor posibil, aproape sigur, deosebit de contradictoriu, în contexte multiple, interne şi externe, tot mai dificil de anticipat şi gestionat.

Se mai poate îndoi cineva de necesitatea unui astfel de proiect?! Îndoiţi-vă...

Şi totuşi, o ambiţie oarecum surprinzătoare, neobişnuită pentru intervalul pe care îl parcurgem. Marcat de lene, confuzie, scandaluri, fugă de răspundere şi o extrem de profundă superficialitate în raportarea la teme dintre cele mai presante.

De aici, la prima vedere, pe piaţa opiniilor curente, o iniţiativă nu doar surprinzătoare, dar chiar neobişnuită, neaşteptată. Cu un plus de superficialitate paranoică, uşor suspectă. Sau doar, percepută ca o simplă demagogie de cabinet... Ar fi simplu de bârfit, dacă nu ar fi, de fapt, profund necesară.

Are România 2016 – 2020 (2030?), nevoie de o linie de operare coerentă, sistemică şi autentic asumată, ca naţie, ca stat şi ca jucător relevant într-un spaţiu extrem de contradictoriu, dinamic şi tot mai toxic? Evident.

Am putea spune că elucidarea, elaborarea şi asumarea unui „proiect de ţară” ar putea deveni o temă de siguranţă naţională în prezentul vast, confuz şi aleator în care ne complacem să rătăcim.

Trezirea la realitate presupune un traseu pe o hartă reală, o alegere complexă, cât mai clar definită. Altfel, am putea fi nişte navetişti plimbaţi de colo până colo, într-o junglă tot mai otrăvită, în care lumea în care supravieţuim se rostogoleşte la grămadă.

Măcar să ştim ce pierdem... Cât mai îndepărtaţi de calea potrivită, autentică, profitabilă, pentru nevoile, aşteptările şi, eventual, ambiţiile neamului. Ale neamului românesc. Sună ciudat?...

La zi, apare doar ca o ştire. Ca o invitaţie formală, ca multe altele, în confuzia generală, printre scandaluri ordinare şi căderi la vârf, amânări, eşecuri, dezamăgiri...

Luată în serios, tematica unui „proiect de ţară” impune câteva planuri de lămurit,  de operare în ipoteza unuei asumări instituţionale ample, de substanţă, efectivă. Pe termen mediu, 5 – 10 ani. Dincolo se speculaţii şi exploatări ieftine, senzaţionale, ordinare, mistificatoare. Ar fi deci de conturat câteva câmpuri de analiză:

       Anticipare  vs. Incertitudine.

Realitatea, în România de azi este greu accesibilă.

Invadată de dezvoltări aleatorii, ca o sumă eterogenă de dimensiuni cel mai adesea depăşite pe trendurile dominante la nivel global. Marcată de stări critice cu impact negativ şi costuri tot mai ridicate asupra interesului public.

„Pachetul de incertitudini” derivat şi alocat intervalului, altfel clar definit în alte spaţii operaţionale, este masiv. Dificultatea de a-l asuma în politic publice devine tot mai ruinătoare. Evoluţii externe, apropiate sau îndepărtate generează o tot mai adâncă separare între ceea ce ne-am obişnuit să numim şi să avem iluzia că deţinem, spaţiul intern, şi lumea de azi.

Ce va fi mâine?!

       Integrabilitate vs. izolare

Iată de ce, efortul de acoperire problematică rămâne o cerinţă primară. În redefinirea sfidărilor, dar mai ales a priorităţilor, căilor, mijloacelor şi resurselor alocate. Ne confruntăm permanent cu un impas în definirea de iniţiative, proceduri, asumate sub control şi management instituţional, pentru a fi ”la zi” în spaţii reginale, UE, NATO ş.a. Neştiind cine suntem, ce vrem, nu găsim locul, rolul şi momentul potrivit pentru a ne integra pozitiv, profitabil şi profund în noul val.

Selecţia critică a temelor prioritare devine o cerinţă esenţială, de sistem. Şi nu doar atât! Devine un criteriu de evaluare curentă în eforturile de asociere, cooperare cu jucătorii importanţi. Interni şi externi.

       Continuitate vs. Amânare, abandon

Asumarea efortului colectiv, comunitar şi mai ales instituţional (Parlament, Preşedinţie, Guvern, administraţie locală ş.a.) de a oferi şi susţine un răspuns adecvat sfidărilor intervalului la povara agendei regionale se impune ca o premisă de neocolit pentru susţinerea startului. (Orice proiect stategic are un START). Un prim test.

Pe durata preluării şi implementării, succesiunea de ”ocazii”, capcane, blocaje menite să întârzie, chiar să blocheze o succesiune raţională a etapelor înscrise iniţial în Proiectul Strategic, se nghesuie agresiv într-un pachet de factori şi contexte ruinătoare.

Capacitatea de a susţine, de a prelungi, dincolo de impasuri succesive, derularea proiectului rămâne o condiţie-cheie. De neînlocuit.

Avem aşa ceva?!

Avem însă o colecţie de iniţiative, proiecte întreprinse pe jumătate, sau de loc, abandonate. Un cimitir al ratării.

Cum ieşim din doinit?

       Non Contradictoriu  vs. Eterogenitate

Trecutul istoric recent (după '89) şi amestecătura de structuri, mentalităţi şi moduri de operare, au generat şi alimentat o tranziţie marcată de realizări contradictorii, marcate de eşecuri grave, deformări şi devieri dintre cele mai perverse. Toate reprezintă o provocare pentru orice efort individual sau colectiv către alegeri clare, depline, definitive.

Două culturi opuse marchează managementul strategic şi guvernările potenţiale, care prin „proiect de ţară” îşi asumă efortul de a desena o CALE. Limpede definită şi asumată. Nu doar la nivel de top.

Cum ajung astfel de proiecţii la bază? Cum se propagă, se percep şi eventual se asumă în câmpurile de operare diversă? La nivelul populaţiei, al comunităţilor.

Atenţie! Deşi la prima vedere pare un pachet de alegeri, decizii, la nivel de top, printre elite calificate şi recunoscute, proiectul decolează de fapt, abia atunci când, în sens valoric, uzual, devine o alegere de masă.

Zăpăceală generală...

În România de azi „pluralism” înseamnă „balamuc”.

       Constructivă  vs.  Demolatoare

Practică instalată, consumată şi mediatizată în contextele confuze şi contradictorii ale tranziţiei, a generat obişnuinţa, mentalitatea primitivă, de a te considera câştigător, influent şi chiar determinant prin negaţie, invalidare, respingere.

Viitorul posibil, aproape sigur este însă mult mai complex, mai pretenţios. În plus, de voie, de nevoie, pentru a exista, ne dorim acceptaţi pe o piaţă, oricum deja bulversată de sfidări. Negativismul a devenit o marfă ieftină, necompetitivă.

În dezvoltările emergente, deja instalate, dedicate unor nevoi şi domenii-cheie, noile abordări strategice (de ţară, de regiune, globale) implică  susţinerea unei noi compatibilităţi bazate pe o gîndire pozitivă. A nu se confunda cu vechiul transregionalism bolşevic...

Acurateţea percepţiei dezastrelor şi a necazurilor a atins praguri şi indicatori de neimaginat chiar cu puţin timp în urmă. Şi va continua. Capacitatea de a susţine pariuri pe reuşită, diferenţiere pozitivă, înnoire, se impune nu doar în managementul curent, dar şi în proiectarea strategică.

Ne putem imagina, elabora, susţine un proiect de ţară, cu ţine şi abordări superioare?!

Cu o diferenţiere asumată către beneficiari individuali şi colectivi, statali, bine definiţi, recunoscuţi, implicaţi.

       Identitate vs. Imitaţie

Prăbuşirea culturii totalitate, bazată pe dominaţia autoritară a cauzei şi conformismul colectiv extrem, derivate din ameninţare şi frică, lasă un spaţiu pustiu, haotic şi confuz, paradoxal, de loc stimulativ pentru nevoia de exprimare liberă, asociere, susţinere şi practicare a unor modele noi de operare.

O deschidere care include şi un impas. Nu lipsit de capcane. Cum ne proiectăm viitorul? Un viitor care să ne aparţină, să ne exprime, prin care să redobândim o poziţionare favorabilă, de ce nu, profitabilă pe noile pieţe ale existenţei?

Consumerismul global generează oportunităţi şi tentaţii irezistibile. Ca o glumă uşor cinică a istoriei, un nou conformism voluntar şi devastator, bazat nu pe constrângeri şi pe seducţie, se impune ca dominaţie universală. La oraşe şi sate.

Vechiul totalitarism rânjeşte prin mausolee, invidios pe succesul uniformităţii, dependenţei şi prin acestea, a unei supuneri depline.

Ce mai rămâne pentru identitate, diversitate, complementaritate în spaţii vaste ale vieţii comunitare, regionale şi globale?

Proiectul de ţară îşi asumă o distincţie strategică pentru subiect (naţiunea română), pentru populaţie, cei prezenţi, activi şi vii (naţionalităţi conlocuitoare), cei nou-veniţi, (investitori şi, de ce nu, imigranţi).

Există un prag critic, păgubos când este trecut cu superficialitate, între asociarea mecanică pe trenduri copleşitoare la nivel global şi nevoia de sine, ca fiinţă, individuală şi colectivă. Vie şi creativă.

       Responsabilitate vs. Indiferenţă

O capcană toxică!

Dependenţa curentă , exclusiv corelată pe criterii de performanţă şi prestigiu domină în mod firesc noua cultură corporatistă. Dependenţa de spaţiul corporatist, tot mai conştientă şi mai largă, generează implicit, radical, un nou mecanism al indiferenţei, al diferenţierii şi excluderii de pe „piaţa temelor” care populează viaţa curentă.

O capcană perfectă!

Eficienţa bate tot. Competitivitatea, indiferent de contexte, ţinte, costuri, rămâne articolul nr. 1 şi singurul din noua constituţie a vieţii curente.

Un proiect de ţară, în noile contexte, începe de pe o poziţie minoritară. Înţelegerea şi asumarea, într-o complexitate dinamică, a noii realităţi, presupune o abordare selectivă, responsabilă, uneori severă, într-un spaţiu bazat pe libera iniţiativă.

Adică pe libera ambiţie egoistă, sectorială, la vedere sau ocultă. Iată de ce simpla judecată morală rămâne uneori pe margine. Mecanisme instituţionale bine puse la punct (intelligence, justiţie) nu pot lipsi.

Cel mai adesea lipsesc.

Sau sunt expuse la fragmentare, disociere, eterogenitate. Cu ce urmări?!

       Integrare vs. Izolare

Contextele emergente, instalate şi deja dominante sunt departe de a fi comode. Sunt chiar toxice şi, mai grav, puternic productive pentru dezvoltări regresive, periculoase şi costisitoare pentru interesul public.

O implicare cu plecăciuni faţă de partenerii externi, oficial asumaţi sau personal agreaţi, se conturează a fi nu doar incompletă, dar şi păguboasă.

Privind profesional şi obiectiv, la reacţii, iniţiative şi repoziţionări recente, ale altor jucători din spaţiul regional, se conturează tot mai clar ca o simplă iluzie de birou, pe cât de simplistă, pe atât de costisitoare.

În acest context, recunoaşterea internă, avizată, calificată şi responsabilă a abordării la zi, a poziţionării strategice  pe plan extern devine o sarcină majoră. Dilema e simplă şi clară. Cum să rămâi interesant, dorit, invitat, implicat pe o piaţă extrem de complexă şi diversă şi să rămâi cu adevărat calificat şi convingător, un reprezentant integru pe jocuri strategice vaste.

Proiectul de ţară va conţine răspunsuri, variante, alternative, parametri, limite  şi constrângeri clare, deplin definite şi asumate conştient. Sau nu?!

Cum să fii în lume, pe prima scenă, fără să-ţi vinzi ţara?!

Nu e uşor...

Avem gândirea, gânditorii şi mai ales jucătorii potriviţi să practice o partitură definită prin „proiectul de ţară”?

Nu ştim încă...

Dar cred că merită să încercăm.

P.S.: Există şi alte reţineri critice pe tema abordată. Vă invit să le evidenţiaţi...