Preşedintele Klaus Iohannis şi provocările prezentului

Abia întors la datorie după mini-vacanţa (care chiar a fost astfel) prilejuită de Paştele catolic pe care şi SRI-iul a respectat-o aşa cum se cuvine amânându-şi cu câteva zile prezentarea bilanţului anual, preşedintele Klaus Iohannis a avut parte de două cadouri.

Primul, cel agreabil, e reprezentat de vizita, scurtă, e drept, mult prea scurtă pentru gusturile prezidenţiale, dar şi ale primei doamne, în SUA la Summitul securităţii nucleare. Pentru România lucrului bine făcut, o escapadă pe tărâm american care durează doar de miercuri până sâmbătă plus o fotografie în fugă cu Barack Obama nu înseamnă nimic. E fuşereală în regulă.

Poate însă că scurtimea vizitei ca şi noile critici ale comentatorilor de modă la adresa toaletelor Primei Doamne ar fi fost de înghiţit, dacă d-lui Iohannis nu i-ar mai fi fost dat să înghită şi pilula amară reprezentată de un sondaj de opinie deloc încurajator pentru popularitatea sa, dar mai ales pentru şansele ca un al doilea mandat de cinci ani la Cotroceni să devină peste vreo trei ani şi jumătate realitate. Sigur, sondajul despre care vorbesc, cel în care se arată că vreo 38% dintre bucureşteni nu sunt deloc mulţumiţi de felul în care îşi îndeplineşte mandatul prezidenţial dl. Klaus Iohannis, e mai relativ decât altele ieşite pe piaţă în vremea din urmă. Tocmai fiindcă respondenţii s-au limitat la locuitori ai Capitalei.

Numai că asemenea lor, şi acest sondaj de dată recentă arată că dl. Iohannis nu este ceea ce îşi doreau şi îşi doresc românii. Cei care la sfârşitul lui 2014 au stat la cozi, cu pumnii strânşi şi cu emoţia abia strunită, sperând în victoria primarului Sibiului. Care li s-a părut mai bun decât era în realitate, mai bun decât îl arătaseră confruntările electorale la care a binevoit să participe în ultimul moment şi cu multe, prea multe fasoane. Care li s-a părut ori au vrut să li se pară a fi altfel fiindcă în ruptul capului nu doreau să îl vadă la Cotroceni pe mult mai abilul, mai şiretul, mai periculosul, mai ticălosul Victor Ponta.

În noiembrie 2014, a fost vorba, fireşte, despre un vot negativ. Pe care nu aveau nici un motiv să îl contabilizeze în favoarea lor, aşa cum au încercat să o facă, liberalii al căror candidat oficial era dl. Iohannis şi care, vedem acum, după valul de amăgiri produs de cvasi-absenteismul său din viaţa politică a ţării, dar şi după gafele monumentale comise de când se află la Cotroceni nu mai prea are dreptul să şi le treacă în cont nici dl.Klaus Iohannis însuşi. Ci- culmea ironiei!- fostul premier şi preşedinte al PSD, dl. Victor Ponta, care prin tot ceea ce a făcut în campania electorală i-a pregătit victoria „fostului premier de la Grivco”, aşa cum îl numeşte ori de câte ori are ocazia, şi o are des fiindcă ori de câte ori poate, apare la televizor, dl. Traian Băsescu.

A trecut vremea când puteam pune dezamăgirile noastre, dar şi rezultatele slabe în sondajele de opinie ale domnului Klaus Iohannis pe seama presiunii retroactive a modelului reprezentat de hiper-activismul, odinioară obsedant, al d-lui Băsescu. A trecut şi vremea în care puteam pune tăcerile şi starea de rezervă în care se plasează din 22 decembrie 2014 încoace noul preşedinte, pe seama dorinţei domniei-sale de a face o altfel de politică. Felul acesta nou promis de noul preşedinte nu s-a prea văzut, iar când s-a văzut s-a decontat în gafe, în lux afişat, în contacte fragile cu cei guvernaţi, în vacanţe interminabile, în decizii scandaloase, aşa cum a fost aceea a anulării recepţiei tradiţionale de la Palat cu ocazia Zilei Naţionale. A trecut, din câte se vede, şi vremea în care liberalii sperau că dl. Iohannis va funcţiona pentru ei drept locomotivă electorală. Pe măsură ce ne apropiem de alegerile din iunie dar şi de cele din noiembrie-decembrie 2016 raportările PNL la preşedintele Klaus Iohannis sunt tot mai rare. Şi aceasta spune multe.

Dl. Iohannis a avut destul timp şi să renunţe la consilierii neperformanţi în cârca cărora am pus luni întregi multe dintre mişcările sale greşite. Nu a făcut-o. Iar incertitudinea care planează în privinţa viitorului pe care dl. preşedinte i-l rezervă primului şi celui mai controversat dintre consilierii săi, dl. Dan Mihalache, nu e nici ea în favoarea d-lui Klaus Iohannis.

Dl Klaus Iohannis ne pare azi un preşedinte despre care pur şi simplu nu ştim ce vrea. Despre al cărui proiect de ţară ne e imposibil să ne pronunţăm tocmai fiindcă acesta e greu deductibil din acţiunile prezidenţiale. Nu doar noi, oamenii de rând, cei care i-am dat votul- eu am făcut-o în turul al doilea- , nu numai cei care, în lipsă de date ceva mai concrete, de fapte şi de atitudini lipsite de ambiguitate, glumesc numindu-l „un preşedinte urmăritor” stăm într-o deloc încurajatoare expectativă, ci şi analiştii cei mai calificaţi şi mai sofisticaţi.

Lumea în care trăim din ianuarie trecut încoace, atunci când terorismul internaţional a lovit la sediul revistei Charlie Hebdo e mai complicată decât cea în care a trăit România în vremea celor două mandate prezidenţiale ale d-lui Traian Băsescu. Obligaţiile funcţiei prezidenţiale sunt, pe cale de consecinţă, mai mari şi mai complicate. E insuficient în noile condiţii să vedem cât de mari sunt distanţele dintre ceea ce declara pe când era preşedinte şi ceea ce declară acum când nu mai e dl. Băsescu. Nu ajunge nici să ne consolăm cu ideea că dl. Iohannis va ieşi din scenă peste trei ani şi jumătate şi că ieşirea aceasta se va produce fără regrete şi fără glorie.

România are nevoie chiar în aceste zile de un preşedinte pregătit să facă faţă provocărilor prezentului. Una dintre ele e cea care îl obligă pe preşedinte să se opună ferm obrăzniciei fără seamăn reprezentată de frăţia murdară a parlamentarilor pesedişti şi penelişti care vor să facă prin lege datoriile partidelor lor. Am scris despre ea în editorialul de ieri. Aştept reacţia d-lui Iohannis. Mi-e teamă că va fi molatecă.