INTERVIU, partea a II-a. Valeriu Stoica cere depolitizarea CCR. „Curtea a stricat echilibrul la numirea procurorilor-şefi. Ministrul Justiţiei poate face abuz“
0
În partea a doua a interviului acordat ziarului Adevărul, Valeriu Stoica pledează pentru depolitizarea CCR. ”Unii dintre judecători n-au uitat cine i-a numit”, susţine fostul ministru al Justiţiei. Valeriu Stoica susţine că CCR a distrus echilibrul în procedura de numire şi de revocare a procurorilor-şefi, lăsând toată puterea în mâna ministrului Justiţiei, numit politic. ”Oricând există riscul unui abuz”, susţine Valeriu Stoica.
„Adevărul“: Ca fost ministru al Justiţiei, credeţi că au fost făcute erori judiciare în lupta anticorupţie din ultimii 10 ani?
Valeriu Stoica: S-au săvârşit câteva erori judiciare, iar aceste erori sunt rezultatul unei lipse de experienţă. Nu e vorba de soluţii comandate de cineva. Este o prostie ideea statului paralel. Nu există niciun stat paralel. Partea proastă este că, atunci când se săvârşesc erori judiciare, ele pot fi speculate de cei care au interesul să creeze convingerea că acele erori sunt generale şi că ele caracterizează întreg sistemul. Aici e vorba şi de insuficienta capacitate de comunicare a judecătorilor, de a explica ceea ce fac.
În afară de motivarea sentinţei, ce ar mai putea face judecătorii ca să convingă? Spre deosebire de cei pe care-i condamnă, ei nu au televiziuni la dispoziţie.
Judecătorii trebuie să convingă, în primul rând, prin motivarea sentinţei, prin modul în care analizează probele, prin felul în care le interpretează, prin modul în care stabilesc adevărul şi aplică legea. Nu e uşor. Nu e o simplă profesie. Nu e Dumnezeu judecătorul, dar, în acelaşi timp, dintre toate profesiile, cea mai dificilă meserie este cea de judecător. Poate, după aceea, este cea de medic. Cred că e nevoie ca, în corpul magistraţilor, să se creeze masa critică pentru autocorectarea erorilor judiciare. Există un sistem specific de corectare în justiţie – e vorba de acest sistem al căilor de atac. Dar el nu e suficient. Pentru că se pot face erori chiar în sistemul căilor de atac ( interviul a avut loc înainte ca ministrul Justiţiei Tudorel Toader să anunţe ordonanţa de urgenţă care va anula sentinţele date în ultimii cinci ani de Curtea Supremă -n.r.).
Şi mai presus de aceste sistem de atac ce ar putea fi?
E nevoie de conştiinţa faptului că poţi greşi. Un magistrat bun este conştient de faptul că poate greşi. Tocmai pentru că, în scaunul judecăţii, are cea mai mare putere, tocmai pentru că el decide, trebuie să fie mereu conştient că nu e infailibil. Asta îi dă resursa intelectuală şi sufletească pentru a se verifica în permanenţă şi pentru a preveni săvârşirea eroilor. Nu înseamnă că nu se pot face greşeli. Toate sistemele de justiţie din lume, chiar şi cele mai performante săvârşesc erori. Dar trebuie ca sistemul însuşi să aibă forţa să se corecteze. Pentru că, în momentul în care sistemul de justiţie nu are această capacitate, cei din afara sistemului profită de aceste erori şi transformă erorile în vârful de lance pentru demolarea sistemului. Este ceea ce s-a întâmplat în ultimii doi ani în România, pornind de la erorile judiciare, unele reale, altele nu chiar atât de reale. Dar, speculându-se aceste erori, s-a creat imaginea că, în întregul ei, justiţia funcţionează rău. Or, asta e o imagine falsă. O manipulare. În realitate, de 10-15 ani, sistemul de justiţie din România a mers din ce în ce mai bine. Dacă facem o comparaţie între puterea judecătorească, puterea executivă şi puterea legislativă, de departe, puterea judecătorească funcţionează cel mai aproape de parametrii democraţiei constituţionale.
În perioada când aţi fost ministru de Justiţiei, aţi semnat prima lege de graţiere, în 1997. Vedem din nou această discuţie pusă pe tapet. Se vorbeşte despre o ordonanţă de urgenţă privind amnistia şi graţierea.
Diferenţa este că, atunci, n-au existat niciun fel de discuţii, pentru că nu exista niciun fel de suspiciune în legătură cu motivele acelei reglementări.
Motivul pare asemănător: supraaglomerarea penitenciarelor.
Dacă s-ar avea în vedere doar acest motiv – care este real –, supraaglomerarea penitenciarelor, nimeni nu ar fi avut nimic de obiectat să se emită o reglementare de amnistie şi graţiere. Numai că, acum, după cum se ştie, există motivaţii ascunse, care trec dincolo de motivul principal. Iar acele motivaţii, care au inflamat opinia publică, generează neîncrederea în însăşi ideea de amnistie şi graţiere. Un act care putea să fie necesar a fost, practic, boicotat de cei care voiau să-l adopte.
La începutul anilor 2000, aţi lucrat la reforma constituţională şi aţi fost unul dintre oamenii care s-a luptat ca procurorii să devină independenţi. Cum vedeţi ideile dumneavoastră de atunci răstălmăcite până în cazul de faţă în care ministrul Justiţiei spune că procurorii funcţionează sub autoritatea sa?
Mă bucur că am avut un rol împortant pentru ca acest principiu să fie explicit înscris în Constituţie, în 2003. Până atunci, se spunea: „Nu e nevoie să consacrăm explicit principiul, pentru că el respiră prin toţi porii Constituţiei!“. Aşa de bine respira, că, de fapt, se sufoca. Dar, tot în Constituţie, există un capitol care vorbeşte despre autoritatea judecătorească. Până la înscrierea principiilor separării puterilor în stat în legea fundamentală, au fost mulţi care au vrut să creadă că nu e nicio distincţie între instanţele judecătoreşti şi Ministerul Public (Parchetul General). Am făcut un proiect de lege încă din 1997, prin care s-a făcut în mod clar această distincţie între Ministerul Public şi instanţele judecătoreşti, precizându-se că puterea judecătorească e înfăptuită numai de instanţele judecătoreşti. Dar Ministerul Public se bucură de autonomie. Altfel spus, nu e un simplu instrument al puterii executive. La un moment dat, am crezut şi eu că am putea opta în România pentru un sistem cum există în Germania, de exemplu. Un sistem în care procurorii sunt priviţi ca funcţionari publici. E bine că nu am preluat acest sistem. Şi e bine că, deşi nu fac parte din puterea judecătorească, procurorii nu sunt simpli funcţionari publici. Autonomia lor e necesară.
Dacă ne uităm la procedura de numire sau de revocare a procurorilor-şefi, vedem că CCR a tăiat din autonomia procurorilor.
Această partajare de competenţe între Preşedinte, Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) şi ministrul justiţiei e bună pentru a nu se face un exces nici de-o parte, nici de alta. Dar vedem că astăzi se face acest exces. Pentru că, din păcate, Curtea Constituţională a României (CCR), trecând peste acest principiu al partajării competenţelor în procesul de promovare în funcţie a procurorilor, a sacrificat o parte din competenţele preşedintelui. Făcând asta, a stricat echilibrul între acei factori de putere care joacă un rol specific în sistemul de promovare şi de revocare a procurorilor.
Practic, l-a întărit pe ministrul justiţiei, numit politic.
Întocmai. Iar motivaţia este cel puţin ciudată. Se spune că această creştere a importanţei rolului ministrului justiţiei e determinată de faptul că preşedintele e politic. Păi, ministrul nu e politic? Ideea că ministrul justiţiei nu face parte dintr-un partid n-are nicio relevanţă, fiindcă el face parte dintr-un guvern al unui partid! Pentru că face parte din guvernul unui partid, vrând, nevrând, politica pe care o face este politica acelui partid – sau a unei coaliţii. Ca urmare, a-i da o putere foarte mare în acest proces de promovare a procurorilor, e de natură să trezească mult mai multe suspiciuni decât dacă îi laşi preşedintelui o parte din competenţe. Deşi la început am fost rezervat faţă de acest sistem, în timp, mi-am dat seama că e bun: rolul lui e de a crea un echilibru între cei trei factori de putere, astfel încât niciunul să nu poată decide de unul singur. Preşedintele nu ar putea decide cine e procuror-şef dacă nu îi propune ministrul şi dacă acea propunere nu are avizul CSM. Pe de altă parte, dacă ministrul Justiţiei are puterea de unul singur să facă lucrul ăsta şi nu e cenzurat de CSM şi de preşedinte, înseamnă că oricând există riscul unui abuz. Şi atunci, părerea mea este în felul următor. Bun, a fost revocată Laura Codruţa Kövesi. Nu discutăm dacă a fost bine sau rău. Dar atunci când propui pe altcineva în locul ei, ar trebui ca acel/aceea care o înlocuieşte, să fie o personalitate excepţională, deasupra oricărei suspiciuni. Nu mi s-a părut că e vorba de o asemenea propunere (Adina Florea - n.r).
CCR pare, în prezent, o autoritate mai degrabă hulită decât apreciată. Vedeţi o soluţie de reformare a acestei instituţii sau de a o scoate din zona de control politic?
Nu fac parte dintre aceia care hulesc Curtea Constituţională. Acolo unde e loc de alb şi de negru, e loc şi de gri. Sunt multe decizii foarte bune pe care le-a dat CCR pentru consolidarea statului de drept în România. E adevărat că au fost şi unele decizii care, în momente importante, au stricat echilibrul. Vorbeam mai devreme despre această partajare a competenţelor între ministrul de justiţie, Preşedinte şi Consiliul Superior al Magistraturii în ceea ce priveşte promovarea şi revocarea procurorilor. E un exemplu. Mai sunt şi altele. Explicaţia e una singură: modul de numire a judecătorilor la Curtea Constituţională. Ei sunt numiţi politic.
Cum ar putea fi numiţi judecătorii CCR altfel decât politic?
Se pot imagina multe sisteme. Dar, în niciun caz, politic. Trebuie să existe un sistem care să garanteze neutralitatea membrilor CCR, pe de-o parte, iar pe de altă parte să garanteze competenţa lor profesională. De-a lungul timpului, au fost la CCR foarte buni profesionişti. Unii dintre ei, însă, n-au uitat cine i-a numit. Şi nu mă refer doar la cei care au fost numiţi de forţe de stânga, ci şi la cei care au fost numiţi de forţe de dreapta. Partizanatul, din păcate, s-a manifestat şi într-un sens, şi în celălalt. Este nevoie de o schimbare a acestui sistem. Nu cred că se va putea face, pentru că nu cred că e posibilă o revizuire a Constituţiei mai ales în chestiuni radicale, de maximă importanţă, foarte curând. Până la urmă, CCR, aşa cum ea, cu bune şi rele, se poate consolida prin jurisprudenţa constituţională. Speranţa mea e că, în timp, aceste influenţe politice se vor diminua, în aşa fel încât, pe lângă textele Constituţiei, să avem un corp de reguli stabilite în mod raţional în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Şi ele să completeze foarte bine Legea fundamentală. În plus, mai e nevoie de ceva, şi nu e o chesitune care ţine de România, ci de UE. Când am intrat în UE, am acceptat – de aceea am şi revizuit Constituţia în 2003 – să cedăm o parte din suveranitatea noastră către instituţiile Uniunii Europene. A fost un act deliberat, asumat. Nu putem să revenim asupra acestei chestiuni. Astăzi, într-adevăr, şi în România, şi în Ungaria, şi în Polonia, şi în Grecia, sunt multe voci care încearcă să restabilească o suveranitate integrală, invocând constituţiile naţionale. Unele instanţe de contencios constituţional merg pe acest drum. Or, este un proces foarte periculos. E un fel de negare a principiilor care structurează UE şi, în loc să asistăm la un fenomen de creştere a coeziunii Uniunii, riscăm să asistăm la o mişcare centrifugă, cu rezultate dintre cele mai periculoase. Europa nu poate să existe fără unitate şi fără coeziune. Ideea că o ţară poate să se descurce de una singură, când competiţiile nu mai sunt între state mici, ci între centre de putere globale, e o naivitate sau un sabotaj. Ce să facă România în competiţia globală cu China şi Rusia? Competiţia globală e atât de amplă astăzi încât, dacă nu eşti într-un centru de putere, eşti înghiţit, eşti dizolvat.
***
În prima parte a interviului, Valeriu Stoica (65 de ani), fost ministru al Justiţiei în guvernele conduse de Victor Ciorbea, Radu Vasile şi Mugur Isărescu, îşi aminteşte momentele tensionate de la alegerile prezidenţiale din 2004, când în tabloul politic a avut loc o schimbare radicală cu consecinţe pe termen lung. Theodor Stolojan s-a retras din lupta electorală şi i-a făcut loc lui Traian Băsescu.
Se încarcă comentariile...
