Însă PSD are drepturi cu totul speciale la scuzele autorului şi ale tuturor celor blestemaţi să îi fie contemporani din cu totul altă şi sfîntă pricină. E vorba de triumful PSD ca încarnare a sentimentului românesc al nefiinţei. Mai alambicat şi neconvenabil spus: PSD e de-al nostru. Să pornim de la mizeriile dantelate ale ultimelor cîteva săptămîni.

Pe scurt şi foarte eficient, PSD şi-a izbit propriul succes în moalele capului. După un tur de strădanii vîscoase şi manevre cuţităreşti, Liviu Dragnea a luat corpolenta victorie repurtată în alegeri, a despuiat-o şi a făcut-o de rîs, alergînd-o prin tîrg, cu huiduieli părinteşti. PSD şi-a doborît propriul guvern.

Comentatori subţiri au văzut în această ispravă o chestiune de joc politic şi luptă pentru putere. După o recentă şi reuşită operaţie de orbul gîinilor, subsemnatul vede altceva: legea fundamentală de existenţă prin inexistenţă a naţiunii politice române. Încercată şi reluată în nenumărate variante, această lege spune că orice se poate construi în vederea demolării. La baza acestei porniri incurabile şi irepresibile stau două motoare negative, naţionale şi fatale: consumul şi, ruda lui încă mai ucigaşă, autoconsumul.

Cine va face un pas în spate va observa, înainte să cadă în hăul istoric al mentalităţii româneşti, că tot ce se face şi desface în ţară e o formă de consum şi, niciodată, un act de creaţie pozitivă.

Aşa de pildă, celebra creştere economică pe care o cîntăm în procente fără să o căutăm sub şorţ. Economia, atît cît se poate vorbi de aşa ceva, se umflă din consum de produse şi servicii importate, de la converşii cumpăraţi de dra. Piţi la mall, la termopanele instalate de mama drei Piţi în apartamentul din Pipera.

Ne canibalizăm fără teama că vom ajunge să ne anihilăm.

Tot consum sînt, într-un mod perfect logic şi pervers, exporturile cu care ne fălim a pagubă. Exportăm cereale şi, de curînd, am ajuns chiar sî cucerim o treaptă pe podiumul european al vînzărilor - precum Togo la bananele de pe crăcile inferioare. Lăsînd la o parte patriotismul agrar, exportul de cereale în brut e tot o formă de înapoiere, adică un sistem de consum şi exploatare care protejează creierul de efort creator.

Consum atroce e şi exportul de forţă de muncă. La fel, vandalizarea metodică a sistemului de învăţămînt şi a reţelei sanitar-medicale. Consumăm, adică, din propria carne. Ne canibalizăm fără teama că vom ajunge să ne anihilăm.

În sfîrşit, cine va face încă un pas îndărăt va observa, chiar înainte să îşi schimbe cetăţenia, că faimoasa noastră măsură în chestiuni de ordine morală e tot o formă de consum şi nu un bun cîştigat. E bine că sîntem conservatori şi nu ne înghesuim la siluit instituţii sociale. Nu facem galerie la trecerea bunului simţ în ilegalitate prin legalizarea căsătoriei homosexuale. Dar nici nu băgăm de seamă că folosim argumente înapoiate, în mare parte recoltate din zvîcniri neaoşe şi din forme morale cultivate de fostul nostru profesor de etică, partidul comunist. Cu alte cuvinte, rămînem imuni la adierea ipocrită a progresismului, dar o facem consumînd resurse interne vechi sau discreditate. Şi aici lucrează un motor negativ. Iar asta trimite, desigur, în şomaj orice tentativă de evoluţie.

Sîntem, prin urmare, robii propriei înrobiri. Nu construim decît pentru a surpa şi nu surpăm pentru a construi. Consumăm din ce avem şi din ce nu ne-a mai rămas doar pentru a constata, mereu satisfăcuţi, că încă nu ne-am dus cu totul de rîpă. Supravieţuim propriului canibalism entuziast. Blestemul care ne urmăreşte nu ne mai e duşman. Ne e natură. Nu a doua, căci pe prima n-o cunoaştem şi nici nu ştim dacă am avut-o vreodată.

Ce nu putea lipsi din acest spectacol vinovat e mecanismul defensiv transferat în exhibiţionism patriotic.

Toată această lipsă de nerv constructiv, ca şi arta de a fabrica lanţul care ne ţine în loc, au cristalizat politic în PSD dar sînt populare de la un cap la altul al mentalităţii naţionale. Dragnea vine din adîncimi istorice pe care e mai bine să nu le cunoaştem dacă vrem să ne credem, mai departe, un neam deştept, harnic, viteaz şi ospitalier - cum scrie în balada pe care am compus-o în timpul programului de lucru.

Ce nu putea lipsi din acest spectacol vinovat e mecanismul defensiv transferat în exhibiţionism patriotic. În fond, culpa trebuie cumva evitată. Nimic nu ajută mai mult unui repetent profesionist decît să anunţe în gura mare că e cel mai vechi elev al şcolii şi că nu şi-a schimbat uniforma.

Aşa a apărut Ziua Universală a Iei şi tot aşa a renunţat Primăreasa Firea la stilul baroc de Izmir pentru cîteva ore de camuflaj în port popular. Cu centura Bucureştiului neîncheiată la brîu, Firea a dat imaginea perfectă a prostiei pesediste ca efigie naţională. Ia de primar şi tichia de mărgăritar încearcă să ascundă aceeaşi problemă. Oraşul condus de Firea nu mai e oraş. E doar mare. Grădinile de legume pe care Firea vrea să le aşeze în jurul şcolilor spun că PSD e cu sufletul în Ghencea şi cu urechea pe mormîntul lui Ceauşescu.

Din toate aceste motive de ultimă oră şi din atîtea alte pricini negative străvechi, e de crezut că vom rămîne ce am fost sau, altfel zis, ne vom schimba doar spre a fi la fel