Însă ceea ce pot spune cu siguranţă e că nici unul dintre Executivele ce s-au succedat la Palatul Victoria de la sfârşitul lui decembrie 1989,  atunci când a fost instalat primul Cabinet condus de dl. Petre Roman, şi până astăzi nu a avut parte de o atât de mare ostilitate ca cel care a primit ieri votul parlamentar de învestitură.

Până şi guvernele ce l-au avut drept prim-ministru pe dl. Nicolae Văcăroiu, până şi acel Executiv condus de fostul funcţionar de la CSP, alcătuit din ceea ce presa vremii a numit patrulaterul roşu (PDSR, PUNR, PRM, PSM), instalat la guvernare după ceea ce atât de inspirat Emil Hurezeanu, aflat încă la microfonul Europei libere, a socotit a fi lovitura de Stat din august 1994 de la Bucureşti nu a fost primit cu lipsa de încredere, chiar  cu revolta de care au parte dl. Mihai Tudose şi comilitonii domniei-sale. A căror principală dorinţă este aceea de a-l sluji cum nu se poate mai în interesul lui propriu pe aventurierul politic Liviu Dragnea.

Nu doar presa de opoziţie sau jurnaliştii independenţi nu socotesc că ar mai fi nevoie să îi acorde noului Executiv uzuala perioadă de graţie. Până şi televiziunile apropiate de coaliţia PSD-ALDE, spre a nu se vedea complet deposedate de orice urmă de credibilitate, s-au aflat în situaţia de a comenta critic alcătuirea mai mult decât bizară a acestui guvern confruntat cu o totală criză de credibilitate, chiar înainte ca noile/vechile excelenţe să se (re)instaleze în birouri pe care ştiu deja că au obligaţia să le părăsească îndată ce Sultanul din Teleorman le va şopti pe sub mustaţă pleacă!

Însuşi faptul că guvernul Tudose nu este decât o formă reciclată a guvernului Grindeanu exonerează presa de a-i mai acorda acestuia sus-menţionata perioadă de graţie.

Însă nu doar presa nu a socotit că ar mai fi moralmente obligată să dovedească prea multă bunăvoinţă pentru Cabinetul Tudose. La rându-i, marea majoritate a populaţiei nu se dovedeşte deloc favorabilă guvernului propus de coaliţia PSD-ALDE.

În ianuarie 2017, Executivul condus de cvasi-necunoscutul Sorin Grindeanu avea tolba plină de promisiuni. A aruncat în stânga şi în dreapta cu majorări salariale şi a plusat făcând anunţul că Legea salarizării unitare, unul dintre punctele forte din amăgirile electorale cu care coaliţia şi-a asigurat confortabila victorie la alegerile din decembrie 2016, va umfla din iulie 2017 încă şi mai consistent portofelele românilor.

Cu totul alta se arată a fi situaţia la finele lui iunie 2017. Resursele financiare dau îngrijorătoare semne de epuizare, iar rectificarea bugetară aşteptată a se produce în luna august nu prea are cum să aducă soluţionări miraculoase. Legea salarizării, deşi adoptată şi promulgată, aduce, cel puţin deocamdată, beneficii doar unor categorii restrânse din rândul populaţiei. Îndeosebi noii nomenclaturi ale cărei obiceiuri nu sunt cu nimic altele faţă de cele ale nomenclaturii comuniste.

Dacă în noiembrie 2016, dl. Liviu Dragnea izbutea să mintă electoratul cu anularea celor 102 taxe, astăzi se înteţesc anunţurile în conformitate cu care populaţiei i se vor impune foarte curând noi biruri. Nimeni din forurile de conducere ale coaliţiei nu are pentru moment curajul şi demnitatea de a recunoaşte adevărul adevărat. Şi anume că Programul de guvernare cu care s-au câştigat alegerile în decembrie 2016 s-a dovedit deja complet nesustenabil de realizările din economie şi de încasările bugetare. Le-a spus-o ieri seară dl. Iohannis care le-a cerut să nu mai ţopăie pe bugetul unei ţări pe care au adus-o în criză. Mai greu de înţeles e de ce în astfel de condiţii acelaşi preşedinte le-a oferit acestor impostori pe tavă guvernarea.

Cade, aşadar, în sarcina guvernului cu care coaliţia PSD-ALDE a năpăstuit România să rezolve nerezolvabilul. Şansa unei minime izbânzi este însă aproape egală cu zero. Drept pentru care dl. Tudose şi clica lui guvernamentală vor fi încă şi mai puţin reformişti decât a fost în perioada 1992-2000 guvernul Văcăroiu.