Generaţia Marii Uniri. Ion Flueraş, PSD-istul urât până la moarte de bolşevici. Constantin Erbiceanu: Comuniştii ne-au dat înapoi doar o cămaşă însângerată şi un ceas

Generaţia Marii Uniri. Ion Flueraş, PSD-istul urât până la moarte de bolşevici. Constantin Erbiceanu: Comuniştii ne-au dat înapoi doar o cămaşă însângerată şi un ceas

Ion Flueraş,fruntaş unionist şi lider al Partidului Social-Democrat în perioada interbelică. FOTO Arhivă Constantin Erbiceanu

Ion Flueraş s-a bătut toată viaţa pentru drepturile clasei muncitoare, a jucat un rol decisiv în Unirea din 1918, dar mai ales a încercat prin toate metodele să-i împiedice pe comunişti să pună mâna pe putere în România.

Ştiri pe aceeaşi temă

9 noiembrie 1918. Liderii Consiliului Naţional Român Central (CNRC), organism politic şi administrativ format din membri ai Partidului Social-Democrat din Ungaria (PSDU) – Secţia română şi ai Partidului Naţional Român (PNR), se întâlnesc într-o şedinţă crucială pentru românii din Transilvania şi din Ungaria. Printre liderii CNRC, 12 la număr, cei care decid ca noua structură să preia întreaga administraţie din teritoriul locuit de românii din Transilvania şi Ungaria, e şi Ion Flueraş, social-democrat cu o vechime de 15 ani în formaţiune şi care de 12 ani se afla în conducerea social-democraţilor din Transilvania. Demersul era un prim pas spre declararea autonomiei Transilvaniei şi începutul procesului care se va finaliza în decizia unirii acestei provincii cu Vechiul Regat şi Basarabia. În însemnările sale, referindu-se la şedinţa din 9 noiembrie 1918, Flueraş nota în materialul „Amintiri, din tinereţe şi din revoluţie“: „Am hotărât trimiterea unei note guvernului maghiar, prin care pretindem noi dreptul de a guverna exclusiv toate ţinuturile locuite de români. Totodată, am hotărât organizarea gărzilor naţionale române, pentru garantarea ordinei, trimiţând o notă în acest sens la Budapesta“.

După îndelungi dezbateri, CNRC adresează  o notă ultimativă către Guvernul Consiliului Naţional din Ungaria. „În conformitate cu dreptul popoarelor la autodeterminare, în intereseul naţiunii şi al minorităţilor care convieţuieşte pe acelaşi teritoriu, cu scopul apărării ordinei publice, a securităţei averii persoanelor trebuie să preluăm de pe acum întreaga putere de guvernare asupra teritoriilor locuite de românii din Ungaria şi Transilvania“, precizează nota. În încheiere e punctat faptul că răspunsul e aşteptat până la 12 noiembrie 1918, orele 6.00. Guvernul maghiar va cere o amânare de 12 ore, urmând ca în ziua de 13 noiembrie să vină la Arad, în fruntea unei delegaţii, profesorul Jaszi Oskar, după cum explică istoricul Sorin Radu în volumul „Ion Flueraş: social-democraţie şi sindicalism“.  Astfel, tratativele se vor desfăşura în 13-14 noiembrie 1918, însă acestea vor fi un eşec pentru tabăra maghiară.

Eşecul tratativelor de la Arad a deschis calea despărţirii Transilvaniei de Ungaria şi unirii ei cu România. Potrivit relatărilor socialiştilor, Ion Flueraş e cel care în cadrul tratativelor de la Arad din 13-14 noiembrie a înaintat ideea organizării unei Mari Adunări Naţionale, cum se întâmplase şi la Chişinău. Ideea unirii le va surâde şi celorlalţi membri ai CNRC, fapt concretizat în pregătirea unui proiect de rezoluţie în care liderii transilvăneni să propună unirea cu România, după cum arată istoricul Marin C. Stănescu în volumul „Mişcarea muncitorească din România în anii 1921-1924“.

La  30 noiembrie,  la Alba Iulia are loc o şedinţă a CNRC marcată de dezbateri intense, în care e redactat proiectul de rezoluţie. Convocarea consfătuirii din 30 noiembrie avea ca obiectiv final rezolvarea ultimelor divergenţe de opinii între membrii CNRC pentru ca rezoluţia să fie unanim acceptată. Spre miezul nopţii, social-democraţii şi reprezentanţii PNR ajung la un acord pe forma finală. Una dintre mizele centrale: statutul Transilvaniei până la realizarea tranziţiei administrative şi participareala viaţa politică a celor din Ardeal. „Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal“, prevedea al doilea punct din rezoluţie. Flueraş, unul dintre negociatorii rezoluţiei, explica în doar câteva cuvinte modul cum vedeau cei din Transilvania situaţia lor. „Noi voiam unirea, dar voiam o autonomie cu garanţii serioase, nu pentru a ajunge din robia magnaţilor, în robia boierilor. În timpul acestor discuţiuni au început să sosească la Alba Iulia grupuri de «voluntari» ardeleni, veniţi din regat unde se aflau de pe vremea neutralităţii. Aceşti proaspeţi revoluţionari cereau unirea fără condiţii“, afirma Flueraş în materialul „Amintiri, din tinereşe şi din revoluţie“. Tot Flueraş şi colegii socialişti vor fi cei care vor reuşi includerea altor două puncte în rezoluţie, adică înfăptuirea reformei agrare şi asigurarea de drepturi şi avantaje muncitorilor.

180 de social-democraţi pentru unire

La 1 decembrie, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia avea să proclame unirea Transilvaniei cu România, la eveniment participând 1.228 de delagaţi. Printre ei se aflau şi 180 de delegaţi social-democraţi care reprezentau peste 70.000 de muncitori organizaţi. Drept recunoaştere a rolului şi contribuţiei la lupta pentru Unire, Ion Flueraş e ales vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale, membru în Marele Sfat Naţional, iar la 2 decembrie este ales membru în Consiliul Dirigent, unde va fi şef al Resortului Ocrotirii Sociale şi Igienă, devenind unul dintre cei 15 membri ai Consiliului Dirigent.

Însă, atât Ion Flueraş, cât şi Iosif Jumanca vor avea relaţii tensionate cu cei din Consiliul Dirigent mai tot timpul. De altfel, la 3 februarie ei îşi dau demisiile din cauza unor abuzuri ale autorităţilor asupra muncitorilor, în condiţiile în care autorităţile înăbuşeau repede orice tentativă de grevă. Demisiile nu vor fi însă primite de preşedintele Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu. Cel mai probabil, cea mai vizibilă preocupare internă a lui Flueraş în perioada în care e parte a Consiliului Dirigent e susţinerea strategiei iniţiate de doctorul Iuliu Moldovan în domeniul igieniei, strategie care mergea pe prevenire şi educarea oamenilor din mediile defavorizate.

Pe de altă parte, Flueraş a fost activ şi în ceea ce priveşte diplomaţia în timpul Conferinţei de Pace de la Paris. La 12 martie 1919, merge la Paris, unde are rolul de a negocia cu celelalte partide socialiste susţinerea cauzei române, în condiţiile în care România se confrunta cu atitudini mai mult decât ostile din partea mai multor ţări, cei mai activi fiind ungurii şi ruşii. De altfel, pe 21 martie Ungaria se va proclama Republica Sovietică Ungaria, liderul comuniştilor maghiari, Bela Kun, preluând portofoliul Externelor.  

Votul universal şi pentru femei, motiv de demisie

Despărţirea de cei din Consiliul Dirigent are loc la 4 august, exact când trupele române intră în Budapesta pentru a pune capăt Republicii Sovietice Ungare. Dar demisia lui Flueraş nu are legătură cu acţiunea armatei române, ci cu faptul că reprezentanţii PNR din Consiliul Dirigent se opuneau cu tărie ideii votului universal şi pentru femei, în condiţiile în care era dezbătută noua lege electorală. Scăpat de „povara“ guvernării, Flueraş se reorientează spre reorganizarea PSD din Ardeal şi Banat, formaţiune în a cărei conducere se află. Deşi el şi Jumanca încep discuţiile cu social-democraţii din Vechiul Regat încă din februarie pentru o posibilă unificare în aprilie a tuturor mişcărilor socialiste, acest eveniment a fost amânat. 


Ion Flueraş, fruntaş unionist, alături de fiica sa Ileana. FOTO Arhiva Constantin Erbiceanu

Cu toate acestea, un pas înainte l-a reprezentat Congresul Extraordinar al Partidului Socialist din 13-14 octombrie 1919, care a hotărât completarea Comitetului Executiv al formaţiunii cu reprezentanţi ai partidelor social-democrate din Ardeal şi Banat. Mai mult, la conferinţa extraordinară a organizaţiilor socialiste din întreaga ţară, de la Iaşi, din 7-8 decembrie 1919, s-a hotărât crearea Consiliului General al Partidului Socialist, ca organ unic al întregii mişcări. Ion Flueraş va face şi el parte din conducere.  La alegerile din mai 1920 candidează în Arad, dar nu intră în Parlament, cu toate că formaţiunea sa va obţine nu mai puţin de 20 de mandate. 

Cum i-a refuzat pe ruşii lui Lenin

Relaţia dintre socialiştii români şi regimul de la Moscova va fi negociată dîn 1920, în a doua parte a anului. Ion Flueraş este unul dintre cei şase reprezentanţi ai formaţiunilor socialiste din România trimişi în Uniunea Sovietică, în vara lui 1920, pentru a discuta despre condiţiile de aderare la Internaţionala a III-a, cunoscută sub denumirea de Comintern. Ceilalţi cinci reprezentanţi erau Gheorghe Cristescu, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Constantin Popovici, David Fabian şi Eugen Rozvani. După o călătorie cu peripeţii şi după ce au aflat că au ratat cel de-al doilea Congres al Internaţionalei a III-a, Flueraş şi însoţitorii săi au mers mai întâi la Harkov pentru a sta de vorbă cu Cristian Racovski, fost lider socialist român, pentru ca apoi să meargă la Moscova unde vor da explicaţii pentru activitatea lor în faţa lui Grigori Zinoviev, preşedintele Cominternului, şi Nikolai Buharin, membru al CC al PCUS. Cel mai criticat dintre cei prezenţi va fi Ion Flueraş pentru faptul că acceptase să fie în Consiliul Dirigent, dar şi pentru că apărase interesele României la Conferinţa de Pace de la Paris. Flueraş va pleca de îndată, în timp ce camarazii săi vor rămâne şi vor accepta propunerile controversate ale sovieticilor, printre care şi faptul că sunt de acord cu acţiuni clandestine în România şi că vor exclude din partid mai mulţi lideri cu o orientare mai degrabă social-democrată, decât comunistă.

Flueraş începe distanţarea de Partidul Socialist în iarna lui 1921, după un Consiliul General al formaţiunii, moţiunea comunistă privind afilierea la Internaţionala a III-a
va trece cu 18 voturi. Nemulţumirea social-democraţilor şi anunţul că se retrag din partid le va deschide calea comuniştilor pentru a pregăti Congresul din mai, în care majoritatea delegaţilor vor vota pentru orientarea formaţiunii spre Moscova. De altfel, din 1921 până în 1927, vor urma ani în care pe scena politică românească vor exista mai multe formaţiuni social-democrate.

Mandatele din Parlament

Reorganizarea mişcărilor socialiste va avea loc în 9 mai 1927, când apare, în urma unificării formaţiunilor socialiste, Partidul Social-Democrat. Printrei cei aflaţi în conducerea PSD va fi şi Flueraş, alături de vechi socialişti ca Ilie Moscovici şi Iosif Jumanca. Primul succes electoral al noului partid are loc în 1928, la alegerile parlamentare unde social-democraţii vor participa pe aceeaşi listă cu PNŢ pentru a înlătura liberalii aflaţi de cinci ani la putere. Pentru a-şi arăta forţa politică,  PSD şi PNŢ vor face o adunare populară la Alba Iulia pe 6 iunie 1928, unde au venit în jur de 100.000 de persoane după cum arată mai mulţi istorici. În urma alipirii PSD la PNŢ pentru legislativele din 1928, din cele 348 de mandate care revin coaliţiei, social-democraţii obţin nouă pentru Camera Deputaţilor. Printre parlamentarii aleşi se regăseşte şi Flueraş. Social-democraţii văd momentul ca pe un mare succes, fiind prima dată după 1920 când au oameni în Parlament.    

Flueraş  va reuşi să mai prindă locuri în Parlament şi la alegerile din 1931 şi 1932, însă de această dată singuri şi în contextul unor scandaluri şi crize politice. De exemplu, în 1931 social-democraţii nu mai puteau să apară lângă PNŢ după ce autorităţile au intervenit violent în Valea Jiului, la Lupeni, după o grevă. Datele: 20 de morţi şi peste 200 de răniţi. Ion Flueraş va prinde un nou mandat în 1932. Revenirea liberalilor la putere în 1933 înseamnă şi decăderea electorală a lui Ion Flueraş care nu mai reuşeşte să prindă în următorii ani vreun mandat de deputat sau senator. Social-democratul se va preocupa doar de organziarea partidului şi de poziţia sa de preşedinte al Consiliului General al Muncii.

Colaborările controversate

Intrarea României pe panta regimurilor autoritare va coincide şi cu mai multe decizii controversate ale lui Ion Flueraş. În primul rând, la sfârşitul anului 1937, Flueraş, din poziţia de preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii, acceptă propunerea să colaboreze cu Guvernul Goga-Cuza în cadrul Comisiilor interimare ale Camerelor de Muncă. La 23 ianuarie 1938, Comitetul Central al Secţiunii PSD a Capitalei, convocată nestatutar, vrea să-l excludă pe Flueraş, dar oponenţii social-democratului se răzgândesc.

Fruntaşul unionist nu se va alinia disciplinei de partid nici după ce în martie 1938 e adoptat decretul-lege de dizolvare a partidelor politice. Majoritatea celor din conducerea PSD nu e de acord cu colaborarea cu regimul carlist, în timp ce Flueraş, dar şi alţi lideri social-democraţi, ca Eftimie Gherman şi Ioan Mirescu, sunt pentru susţinerea acestui regim. În aprilie 1938,  Flueraş a acceptat să facă parte din Consiliul Superior Economic, în calitate de preşedinte al CGM. Unii PSD-işti mai întâi vor aprecia demersul lui Flueraş pentru ca apoi să-l critice aspru, cel mai cunoscut caz fiind cel al lui Constantin Titel-Petrescu, viitor preşedinte al Partidului Social-Democrat. Flueraş va fi şi printre semnatarii cererii de înaintare către ministrul Justiţiei, Victor Iamandi, pentru acordarea autorizaţiei de funcţionare a Frontului Renaşterii Naţionale.

Social-democratul va rămâne un colaborator al celor de la putere şi după îndepărtarea lui Carol al II-lea, în septembrie 1940. După lichidarea rebeliunii legionare din ianuarie 1941, Ion Flueraş îi adresează generalului Ion Antonescu, conducătorul statului, un memoriu având ca temă problema muncitorească. Audienţa a avut loc, în a doua parte a lunii februarie 1941, aşa cum rezultă din stenograma Consiliului de Miniştri din 25 februarie, acesta stând de vorbă cu Antonescu mai bine de 20 de minute, aşa cum era protocolul. Dezicerea lui Flueraş de Antonescu va avea loc în vara anului 1941. Treptat, fruntaşul unionist se va apropia din nou de social-democraţi, iar în 1943 aderă la Frontul Patriotic Antihitlerist, constituit în august, din iniţiativa comuniştilor, dar în care mai erau şi intelectuali de stânga, precum Lotar Rădăceanu şi Gheorghe Vlădescu-Răcoasa. Chiar dacă Flueraş va fi una din persoanele care fac legăturile în partidele politice în primăvara şi vara lui 1944, odată cu apropierea înlăturării lui Ion Antonescu, Flueraş nu va mai reprezenta interes nici pentru social-democraţi, nici pentru comunişti.

Invectivele lui Silviu Brucan

După încheierea războiului, Flueraş nu mai joacă niciun rol important pe scena politică, în condiţiile în care social-democraţii conduşi de Constantin Titel-Petrescu se dezic de el. Atacuri concomitente vin şi din partea comuniştilor. Un astfel de exemplu este un articol foarte dur şi cu multe invective publicat în „Scînteia“ sub semnătura lui Silviu Brucan. „Sunt arătate aici numai câteva din infamiile săvârşite de aceşti doi trădători (n.r. – Flueraş şi Ioan Mirescu) mârşavi ai clasei muncitoare, ai poporului, ai neamului […] Şi lovituri grele, nimicitoare, se vor abate asupra celor care vor încerca să atingă unitatea clasei muncitoare“, scria Silviu Brucan la 29 decembrie 1944.

Anchetat de Nicolschi, torturat şi lăsat să moară în puşcărie

În 1945, Ion Flueraş e anchetat în procesul organizaţiei „T“, adică al unor tineri anticomunişti care împrăştiaseră manifeste împotriva regimului. La 23 iulie 1945, Alexandru Nicolschi, şeful Corpului Detectivilor din cadrul Direcţiei Generale a Poliţiei solicită Parchetului Curţii Militare eliberarea unui mandat de percheziţie la domiciliul lui Flueraş din Bucureşti, în scopul „aflării de material ce interesează Siguranţa Statului“. Din 26 iulie, social-democratul va fi reţinut, deşi mandatul de arestare va fi emis doar la 31 iulie, pentru învinuirea de „uneltire contra Siguranţei Statului“. Fiind torturat în perioada de arest, Flueraş va semna o declaraţie la 8 august prin care îşi recunoaşte vinovăţia şi susţine că a sprijinit acţiuni teroriste. Când va ajunge în faţa instanţei, la 11 septembrie, acesta va reveni asupra  declaraţiei sale, spunând că a fost forţat să o susţină. În contextul în care nu existau probe, iar Legea 80/1941 avea probleme de neconstituţionalitate deoarece nu se mai aplica, Ion Flueraş va primi o pedeapsă mică, de trei luni de închisoare. Pronunţarea Curţii Marţiale are loc la 13 septembrie, intervalul de pedeapsă pentru Flueraş fiind considerat perioada 26 iulie - 23 octombrie 1945.

Fostul unionist îşi încheie socotelile cu politica în 1946, după ce la 16 august, Partidul Socialist Democrat din România va fi dizolvat. Trei ani mai târziu, în noaptea de 13 iunie 1949, Flueraş e ridicat de acasă şi dus în arest. Nu se va mai întoarce acasă. Mandatul de arestare al lui Flueraş, emis de Parchetul Tribunalului Militar Bucureşti, dispunea arestarea şi reţinerea provizorie la arestul MAI, pe timp de cinci zile, fiind învinuit de „înaltă trădare şi complot“. Judecarea sa va începe doar la începutul anului 1952. La 22 ianuarie e dată sentinţa, fiind găsit vinovat de „înaltă trădare“ şi condamnat la 15 ani de temniţă grea, 5 ani de degradare civică şi 5.000 de lei amendă. Iniţial, social-democratul va fi trimis la penitenciarul Jilava pentru executarea pedepsei. Apoi, va fi trimis la penitenciarul Gherla.

„Ucis în iunie 1953?“

În iunie 1953, Flueraş va muri la Gherla, cauza oficială a decesului fiind „apoplexie“. Pe dealtăparte, o altă versiune e că unionistul a fost torturat până a murit. „[n.r. - Ion Flueraş] A fost ucis în iunie 1953, bătut cu saci de nisip, la Gherla, într-o celulă de la parterul închisorii,  după ce a fost maltratat, a fost târât pe scări, cu capul zbătându-i-se pe toate treptele. Asasinii au fost tot deţinuţi, studenţi legionari, cărora li se dăduse mână liberă în închisoare, cu condiţia de a ucide în bătăi anumite persoane semnalate de administraţia închisorii“, se arăta într-o notă a unui grec naţional-ţărănist care făcuse închisoare alături de Flueraş, fusese eliberat, şi povestise momentul într-o scrisoare adresată lui Eftimie Gherman, fost social-democrat plecat la Paris. 

Rotar, jurnalist, fruntaş socialist

Ion Flueraş se naşte la 2 noiembrie 1882 în comuna Chereluş, judeţul Arad, într-o familie de ţărani greco-ca-
tolici. „Copil de inteligenţă scânteietoare, dornic de învăţătură, a urmat doar patru clase la şcoala confesională din comună. Neputându-l trimite să înveţe la o şcoală secundară din lipsa mijloacelor băneşti, părinţii l-au dat ucenic la un meşter rotar din Pâncăta“, explică istoricul Sorin Radu în volumul „Ion Flueraş: social-democraţie şi sindicalism“. După terminarea uceniciei, în 1901, susţine examenul de calfă, care îi dădea dreptul să se angajeze ca muncitor calificat. Astfel a ajuns să muncească la un atelier de rotărie-caroserie din piaţa numită atunci „Boul Roşu“ din Arad. Potrivit istoricului Sorin Radu, Ion Flueraş ia contact în 1901 cu mediul socialist, în timp ce varianta unui alt istoric, Florian Tănăsescu, indică faptul că apropierea lui Flueraş de social-democraţie are loc în 1902. 
 
De altfel, chiar informaţiile date de Flueraş sunt contradictorii. „Activitatea mea de militant socialist a început în 1901, la Arad […] În toamna acelui an am asistat pentru prima dată la o întrunire socialistă ţinută în Piaţa Unirei din Arad. Mă aflam acolo întâmplător, şi chiar atunci, pe loc, m-am înscris în partid“, povesteşte Flueraş, într-un articol din revista „Mişcarea socială“, în 1932, la 30 de ani de la înscrierea sa într-o formaţiune social-democrată. Din 1902, îşi începe activitatea în sindicate, fie că e vorba de sindicatul mixt al lemnarilor, fie în cel al rotarilor, fiind prezent la grevele care au loc la Arad şi Budapesta. 
 
EXPULZAT DIN ROMÂNIA
În 1905, viitorul fruntaş unionist încearcă să treacă clandestin în România, scopul său fiind cunoaşterea îndeaproape a mediului socialist de la Bucureşti. E prins la Periş şi expulzat în Ungaria, dar un an mai târziu reuşeşte să ajungă legal la Bucureşti. Va munci timp de mai multe luni la un atelier de caroserie din Capitală, dar decide să plece la Budapesta după izbucnirea răscoalei din februarie 1907 şi a acţiunilor autorităţilor române împotriva liderilor social-democraţi. 
 
De altfel, Flueraş începuse încă din 1906 colaborarea cu ziarul muncitoresc „Adevărul“ de la Budapesta, iar în acelaşi an fusese ales membru al Comitetului Central PSDU-Secţia română, fiind responsabil de „resortul propagandă şi presă“, după cum arată istoricul Florian Tănăsescu. Reales în CC al PSDU-Secţia Română, în mai 1910, Flueraş îşi depune pentru prima dată candidatura pentru un loc în Parlament, dar nu reuşeşte să ajungă în legislativul de la Budapesta. 


Ion Flueraş şi fiica sa Ileana (mijloc), avându-l în braţe pe nepotul Constantin Erbiceanu. FOTO Arhiva Constantin Erbiceanu
 
În 1911, va deveni redactor responsabil al oficiosului „Adevărul“, adică un fel de şef al publicaţiei de partid. Prin textele scrise în „Adevărul“, dar şi activitatea sindicală, se face din ce în ce mai cunoscut în mediul muncitoresc. În mai 1913, social-democratul e unul din marii susţinători ai înfiinţării „şcolii de propagandă a partidului“, iar pasiunea sa pentru ducerea învăţăturilor socialiste în toate mediile îl va costa. În iunie 1913, Flueraş e implicat într-un incident cu autorităţile din comuna Brad, după ce e împiedicat de către subprefectul Amos Gligor să participe la o adunare a minerilor, pe motiv că „programul partidului social-democrat e periculos pentru mineri“, după cum arată istoricul Sorin Radu în volumul „Ion Flueraş. Social-democraţie şi sindicalism“. Flueraş e luat în primire încă de la intrarea în localitate de jandarmi, care îl conduc la subprefect. Amos Gligor îi cere să părăsească localitatea în 24 de ore, altfel va putea ajunge chiar la închisoare. Flueraş dă curs solicitării subprefectului, rămânând preocupat de propaganda politică. Totuşi, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, conducerea partidului decide  suspendarea temporară a apariţiei „Adevărului“, dat fiind faptul că era stare de război.
 
NAŢIONALISTUL
Flueraş nu merge pe front, ci e scutit de serviciul militar, fiind trimis la o fabrică de avioane militare din Csepel-Budapesta. În plin război, la 1 ianuarie 1916, el se căsătoreşte cu Elena Meszaroş. Reînceperea activităţii politice are loc în 1917, când influenţele revoluţiei ruse încep să se simtă şi la Budapesta. La 8 iulie 1917, Comitetul Central Român al socialiştilor din Transilvania şi Ungaria convoacă o conferinţă la Budapesta, prilej cu care se reia oficial activitatea organizaţiilor social-democrate. trei luni mai târziu, la 1 octombrie 1917, gazeta „Adevărul“ îşi reia apariţia, chiar dacă Partidul Social-Democrat din Ungaria se opunea. Comitetul Central Român al PSDU convoacă pentru 22 aprilie 1918 cel de-al IX-lea Congres social-democrat român. Lucrările Congresului sunt conduse de un Birou al cărui preşedinte e Ion Flueraş. Spre deosebire de unii fruntaşi ai mişcării socialiste din Vechiul Regat, Cristian Racovski, de exemplu, socialiştii români din Transilvania înţelegeau că eliberarea socială nu era posibilă fără cea naţională. În noul Comitet ales cu acest prilej erau: Ion Flueraş, Iosif  Jumanca, Tiron Albani, Iosif Liste, Enea Grapini, şi Bazil Surdu. Situarea socialiştilor români pe poziţia înţelegerii problemei naţionale îi va ajuta, în etapa următoare, în colaborarea dintre cele două formaţiuni politice româneşti – Secţia Română a PSDU şi Partidul Naţional Român. 
 
„Spre deosebire de socialiştii din Vechiul Regat, care considerau că unitatea naţională nu se putea înfăptui pe calea războiului, ci doar a revoluţiei socialiste, social-democraţii din Transilvania, fapt cu totul remarcabil, au găsit căi mai potrivite de împletire a propriei lor doctrine cu patriotismul“, arată istoricul Sorin Radu în volumul „Ion Flueraş: social-democraţie şi sindicalism“.  Până la urmă, unioniştii social-democraţi vor reuşi. 
 

INTERVIU Constantin Erbiceanu, nepot al lui Ion Flueraş: „Comuniştii ne-au dat înapoi doar o cămaşă însângerată şi un ceas“ 

Constantin Erbiceanu este nepotul pe linie maternă a fostului social-democrat Ion Flueraş. Urmaşul unionistului, a cărui fundaţie - Fundaţia Erbiceanu -  acordă anual Premiul Ion Flueraş pentru etică în viaţa politică, a povestit pentru „Weekend Adevărul“ amintirile pe care le are cu bunicul său şi modul cum s-au comportat comuniştii cu fostul lider social-democrat.


Constantin Erbiceanu, nepot al lui Ion Flueraş şi preşedinte al Fundaţiei Erbiceanu, la lansarea volumelor „Apostolii Epocii de Aur“, unde a înmânat Premiul Ion Flueraş autorilor celor două volume. FOTO Facebook Constantin Erbiceanu

„Weekend Adevărul“: Ce amintiri aveţi cu bunicul dumneavoastră?

Constantin Erbiceanu: Mi-l amintesc foarte bine deoarece stătea în Vatra Luminoasă. Acolo avea o căsuţă pe strada care actualmente se numeşte doctor  Ottoi, numărul 2, gard în gard cu casa lui Lothar Rădăceanu. Acolo stăteau el cu bunica şi, încet-încet, întrucât aveau demisol, parter şi etaj, au început să li se pună diverse persoane în casă. Bunica şi cu el stăteau la parter. Una dintre camere era biroul cu biblioteca, din care nu am reţinut nicio singură carte, deoarece la al doilea mare proces, Nicolschi a dat o hotărâre de confiscare a bibliotecii, pentru a căuta cărţi prohibite în scopul acuzării sale.

De ce a fost atras de social-democraţie? 

Iniţial era interesat, bineînţeles, că se făcuse o propagandă grozavă în favoarea patriei proletarilor din toată lumea. Din ce mi-a povestit nu a fost uşoară plecarea nici la Moscova. Au plecat în delegaţie şase social-democraţi, printre ei fiind fiul lui Constantin Dobrogeanu-Gherea şi Cristescu „Plăpumaru“. A fost foarte dificilă deplasarea, plecând de la Bucureşti la Viena, apoi au ajuns tocmai în Estonia, unde au fost ţinuţi la graniţa Uniunii Sovietice, aflată în plin război civil, timp de o săptămână. De la Petrograd au mers la Moscova, la marile conferinţe, unde li s-au pus sub nas de către Buharin condiţiile de aderare la Internaţionala a III-a, inacceptabile după părerea bunicului. Întrucât a avut mai multe conflicte cu respectivii, printre care Zinoviev, Buharin şi Racovski, ultimul fiind atunci preşedinte al Ucrainei şi ştia limba română. Au avut discuţii foarte furtunoase şi în final l-au încondeiat în fel şi chip, pentru că el nu a avut voie să vorbească, ci să dea în scris răspunsuri la cele şase întrebări ale bolşevicilor. În final, a fost dat afară. Nu a avut cinstea să-l întâlnească pe Lenin, ca toţi ceilalţi. Sunt două opinii acum. Una e că cerând să plece în patrie a putut să revină cu trenul, altă legendă e că a aflat că ar putea fi ucis şi deghizat în femeie, din tren în tren a ajuns la Helsinki şi de acolo în România. Sigur, a fost pus sub lupă şi de siguranţă, pentru că fusese în Uniunea Sovietică.

Cum a prezentat în familie momentul Marii Uniri din 1918?

Discuţiile despre acest subiect nu prea mi le amintesc. Eram mic. De altfel, până la prima condamnare (n.r. – din 1945) nu ştiu mai nimic. Mi s-a spus că e plecat în provincie. Apoi, a reapărut după cele trei luni de închisoare. Avea întâlniri cu diferiţi lideri ai PSD în casa de pe strada dr. Ottoi. Cred că erau Barta, Jumanca şi alţi prieteni. Am avut discuţii cu el, eu mic fiind. Ştiam să citesc şi vedeam că în Indonezia e o rebeliune teribilă împotriva olandezilor. Eu eram convins că olandezii vor învinge. El mi-a spus: „Nici vorbă!“. Era convins asupra procesului decolonizării mondiale. Avea o mentalitate de stânga pe care şi-a păstrat-o toată viaţa. Nu putea să-mi povestească despre persecuţia la care era supus. I se tăiase şi pensia. La un moment, iar a dispărut. Din câte am înţeles, plecase iar, fie în provincie, fie la diverse rude. Brusc, mi s-a spus mai cu perdea că a fost arestat şi are un proces. Asta se întâmpla în 1949. Procesul a avut loc, în 1952. A fost ţinut ani de zile în condiţii mizerabile la închisoare. Nu mai ştiam nimic. O vedeam pe mama că suferea. Eram deja băiat mare. Primul care i-a spus că tatăl ei s-a prăpădit a fost un vecin ministru. Noi îl numeam M.G., ministrul Geamănu (n.r. – e vorba de Grigore Geamănu, fost secretar de stat în Ministerul de Interne în perioada 1947-1948). După câteva luni, a primit mama un pachet. Din fericire, a ajuns la mătuşa Florica Eliade. Erau acolo o cămaşă însângerată şi un ceas. Atât ne-au dat înapoi comuniştii, o cămaşă însângerată şi un ceas.

Comuniştii au încercat să-l convingă să accepte o funcţie de ministru al Muncii. De ce nu a acceptat?

Totodeauna a fost împotriva afilierii social-democraţilor la Partidul Comunist. Ba se spune că în 1921, cu ocazia creării Partidului Comunist, a dat-o afară pe Ana Pauker şi nu a vrut niciodată să ştie de comunişti, pe care îi detesta din tot sufletul după ce văzuse ororile din Rusia. A înţeles despre ce e vorba.

Cum a resimţit familia  condomnatului Flueraş anii comunismului?

Pe de o parte, mama a fost pur şi simplu terorizată fiind fiica lui. Iar tata a fost văzut rău în permanenţă, după ce fusese director în Ministerul Costrucţiilor şi a trecut apoi la Sfat, la şantierul Circului de Stat, unde a avut loc un incendiu în 26 octombrie 1959. A avut un proces sinistru. A fost găsit vinovat şi avea trei capete de acuzare. Un prim cap de acuzare a fost că a luat-o ca soţie pe fiica trădătorului clasei muncitoare, pe mama mea. Al doilea, că tatăl lui era propietarul Portului Constanţa  şi  al celui din Galaţi. D-abia al treilea cap era pentru neglijenţă. Maximul pedepsei era de şapte ani, dar el a luat zece pentru lipsă de cooperare cu anchetatorii.

Dumneavoastră nu aţi resimţit presiunea?

Am reuşit printr-o minune să termin Facultatea de Construcţii. Am ieşit tânăr inginer la 22 de ani în 1961.Mai târziu, şeful cadrelor de la TCME, unde eram angajat, a reuşit să mă şantajeze. Mi-a spus că, întrucât în dosar am cumplita pată a familiei şi nu pot face carieră, dacă îi dau două salarii, are el pe cineva care rezolvă problema.
M-am sfătuit cu tata şi cu mama, i-am dat banii. Nu s-a întâmplat nimic. Când a fost posibilă plecarea mea în Germania, am plecat. După ce mi-am făcut datoria acolo timp de şapte ani, am rămas. Mi s-a făcut un proces. Au încercat să mă acuze că n-am făcut raportul valutar. Am fost condamnat în lipsă mai întâi la opt ani, apoi la şase ani şi opt luni. ;

 

citeste totul despre: