Datul afară din partid şi criza de nervi

Când îi auzi pe şefii partidelor vorbind despre motivele pentru care îi exclud pe unii membri, zici că partidele româneşti sunt nişte instituţii serioase, unde moralitatea e la ea acasă. De fapt, partidele noastre sunt nişte căruţe care au luat-o razna pe ogor.

Şi PNL, şi PDL s-au apucat să dea afară nişte oameni. Nu sunt membri fără importanţă, ci unii cu vechime şi care au demonstrat un anume devotament faţă de partidele lor. Motivaţia şefilor e plină de cuvinte mari: se vorbeşte despre trădare, despre valori, despre principii. Şi se invocă la fiecare pas câte un articol din statut. În fapt, ceea ce îi deranjează pe şefii partidelor este că unii au alte opinii. Dincolo de cine ştie ce jocuri subterane or mai fi la mijloc, acesta rămâne faptul semnificativ: cine îndrăzneşte să critice conducerea partidului, e dat afară. Şi nu e dat afară oricum, ci cu show la televizor, cu conferinţe de presă – deci cu un întreg ritual. Pe vremea partidului comunist, se organizau şedinţe de „înfierare”, în care celui sancţionat i se făcea o morală straşnică, iar anumiţi indivizi erau desemnaţi să-şi pregătească dinainte discursurile şi să ia atitudine „principială”. Care e marea schimbare pe care a adus-o democraţia? Televiziunea. Înfierarea decurge cam la fel, dar şefii de partide au televiziuni pe alese şi se pot îmbăta cu vorbe în faţa câte unei mici felii de audienţă, dar cu iluzia că se adresează „poporului”.

Datul afară din partid a devenit, pentru şefi, un exerciţiu de arătat muşchii. Şi Crin Antonescu, şi Vasile Blaga au făcut, zilele trecute, astfel de exerciţii. Le-a făcut cândva şi Victor Ponta, când l-a dat fară pe Mircea Geoană. Dar toate aceste vorbe mari nu fac decât să arate stricăciunea profundă din partidele româneşti, care nu sunt nicidecum nişte organizaţii democratice. Un amestec de gândire autoritară şi de spirit de gaşcă face ca partidele noastre să funcţioneze din ce în ce mai prost, îndreptându-se lent, dar sigur, către crize de identitate majore. Toate sondajele, de ani întregi, arată că partidele au cel mai mic coeficient de încredere din partea cetăţenilor. Sistematic. Dar această realitate nu duce la nimic. Ocupate să-şi împartă puterea, să-şi favorizeze clienţii şi „sponsorii”, să-şi planteze oamenii la conducerea instituţiilor, partidele se iluzionează cu pipăirea momentană a ciolanului, crezând că veşnic vor avea un os de ros. Niciun partid nu e în stare să se reformeze sau măcar să facă o dezbatere internă serioasă. Iar când cineva deschide gura, e dat afară. Nişte entităţi care ar trebui să construiască democraţia în România sunt ghidate de nişte rămăşiţe ale gândirii totalitare. În jurul şefilor care fac pe cocoşii trepăduşesc tot felul de inşi care socotesc meschin niscaiva mici procente pe care ar urma să le câştige în sondaje, dar nimeni nu dă atenţie crizei majore în care se află felul acesta comunist-şmecheresc de a face politică în România: încrederea cetăţenilor în partide e sub 10%. Iar prezenţa la vot, tot mai slabă. (Oare cîţi cetăţeni vor vota anul viitor, la alegerile pentru Parlamentul European?).

Caraghioslâcul situaţiei e amplificat de uşurinţa cu care toate partidele primesc în rândurile lor oameni care până mai ieri erau la „inamici”. În acest caz, nu se mai invocă nici statutul, nici valorile, nici principiile: contează doar să iasă la socoteală majorităţile şi să funcţioneze combinaţiile. În timp ce dau afară oameni care au altă părere decât Şefu’, partidele se umplu de inşi cu care se bălăcăreau până mai ieri. E o „politică de cadre” complet iraţională şi este una dintre cauzele pentru care majoritatea publicului e scârbit de politică. Dar cui îi pasă de opinia cetăţenilor? „Logica” partidelor e axată pe „făcutul din vorbe”: abonaţi la talk-show-urile TV, şefii de partide cred că poporului i se poate livra la infinit supa reîncălzită a trăncănelii politice şi că, dacă stau seara un ceas în studio şi dau cu gura – gata, s-au scos. Numai că „logica” asta e perdantă: adevărata criză politică din România e provocată de calitatea proastă a partidelor, de deficitul lor democratic, de primitivismul „gândirii” politice a liderilor. Datul afară din partid a unor membri care au alte opinii nu e o soluţie. E doar semnul că România e condusă de nişte inşi care au crize de nervi mai puternice chiar şi decât criza politică.