Curbe de sacrificiu

Membrii guvernului condus de Victor Ponta, neobosiţi, veseli şi zgomotoşi trecători prin zăvoiul televiziunilor prietene, uneori şi şantajiste, repetă ori de câte ori au ocazia că ei sunt cei ce au reîntregit salariile bugetarilor.

Nu îşi temperează elanul triumfalist nici măcar atunci când vreun interlocutor ori moderator ceva mai îndrăzneţi le spun că din respectiva reîntregire s-a ales praful şi pulberea din cauza creşterii galopante a preţurilor la mai toate categoriile de produse, de la cele pentru energie la cele pentru alimente. De vină ar fi, ne spun guvernanţii, fie angajamentele executivelor anterioare, fie vremea şi seceta din vara trecută care au refuzat să se înscrie în USL şi să pună în practică programul de guvernare.

 În cercetare şi în învăţământul superior, date în grija unui ministru delegat care de abia acum învaţă ce înseamnă şi una, şi alta, căci nici măcar posesor al titlului de doctor în ştiinţe nu e deocamdată, situaţia e încă şi mai dramatică. În primăvară, delegatul cu pricina, extrem de cultivat de televiziunea lui Felix, se făcea că nu pricepe că multe institute de cercetare sunt în incapacitate de a-şi mai continua activitatea din cauza lipsei fondurilor. Nu au bani nici măcar pentru plata salariilor, iar despre achiziţionarea de utilaj tehnologic performant şi de publicaţii de specialitate nici nu mai poate fi vorba.

 Prin tot mai multe universităţi din ţară se practică ori se plănuiesc reduceri ale salariilor, nu neapărat nominale, cât reale. Ministerul nu a fost încă în stare să le prezinte spre negociere şi semnare contractul-cadru, conducerile executive nu ştiu pe ce bani pot conta, dar zvonurile spun că finanţarea va fi mai mică decât în anul anterior care, la rându-i, a fost mai subţire decât cea din anul precedent, preţurile utilităţilor au luat-o razna, datoriile se acumulează. Transformate în sereleuri, universităţile măresc taxe, contractează împrumuturi bancare pe care nu ştiu prea bine cum le vor putea rambursa, le gajează cu clădiri, fac rabat la calitate, admit reexaminări plătite cu nemiluita, totul începând să semene cu comerţul cu indulgenţe, numai şi numai spre a-şi cârpi bugetele din ce în ce mai debile.

 În disperare de cauză, la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi s-a trecut demult la o consistentă mărire a normelor didactice, în dispreţul oricărei legislaţii şi a oricăror considerente ce au în vedere asigurarea calităţii. Semnalul de alarmă tras de scriitorul şi sociologul Liviu Antonesei, profesor la respectiva Universitate, semnal de alarmă ce a denunţat nu doar indiferenţa ministerială, ci şi prostul management local şi încălcarea democraţiei universitare, nu a impresionat pe nimeni. Pe nimeni din minister, pe nimeni de la ARACIS. O interpretare iezuit-cazuistică a autonomiei universitare, violarea sensurilor respectivei sintagme, neînţelegerea ori simularea neînţelegerii faptului că autonomia nu înseamnă şi nu îngăduie încălcarea altor legi sunt mereu scoase la înaintare spre a justifica măsuri care mai de care mai aberante şi mai abuzive.

La Universitatea din Oradea se pregăteşte copierea nefericitului model ieşean. Obişnuită cu regula totul este permis, împământenită acolo de fostul rector Teodor Maghiar, pe care doar trecerea în lumea drepţilor l-a scăpat de puşcărie, manipulând Senatul şi profitând de complicitatea cu preşedintele acestuia, fluturând ameninţarea concedierilor şi a falimentului, conducerea executivă actuală vrea să oblige corpul profesoral ca, începând cu anul universitar viitor, să efectueze 15 ore pe săptămână, indiferent de gradul şi de funcţia didactică. Asta însemnând în unele cazuri, cum e cel al profesorului, dublarea nu doar a normei didactice, ci şi a timpului de muncă fiindcă ore în plus înseamnă cursuri în plus, adică un timp suplimentar acordat pregătirii acestora.

 Nu contează ce va spune ITM-ul, nu contează ce va spune ARACIS-ul, puţin importă încălcarea gravă a prevederilor legale ce reglementează normarea ori viitoarele şi aşteptatele acţiuni în justiţie. Se mizează melodramatic pe solidaritatea cu instituţia ce trece prin clipe grele şi cu teama faţă de siguranţa locului de muncă.

E vorba însă despre o solidaritate care se opreşte la uşa indemnizaţiilor de conducere şi a stimulentelor uriaşe acordate sieşi de aceeaşi conducere, totul cu blagoslovirea Senatului, transformat în maşină de vot. Stimulente pentru performanţe aproximate, promise, amânate, reportate ca la loto, nicidecum reale.

De altminteri, în multe  instituţii de învăţământ superior din ţară, în virtutea aceleeaşi siluite sintagme autonomie universitară, se aplică patternul validat de regiile autonome, adică un model în conformitate cu care managerii au salarii şi sporuri fabuloase, în totală contradicţie cu slabele, inexistentele lor performanţe.

S-a ajuns astfel la constituirea unei noi clase, a unei nomenklaturi universitare care face ce o taie capul şi ceea ce este în specificul propriilor interese pecuniare. În vreme ce un lector doctor are de abia vreo 15-16 milioane de lei vechi pe lună, componenţii nomenklaturii se “sacrifică” inventând curbe de sacrificiu, pentru lefuri care depăşesc cu mult suta de milioane. Lefuri care sunt ţinute la secret şi despre care afli doar cu ocazia publicării anuale a declaraţiilor de avere. 

Problema e că “sacrificiul” acesta mimat, arogant şi nesimţit începe să se bazeze pe cel real al “pălmaşilor” şi pe  încălcarea grosolană a legilor. Iar domnul Mihnea Costoiu tace, în vreme ce domnul Remus Pricopie îi suflă în văzul lumii răspunsuri unei copiliţe de clasa întâi, aşa, ca să dea bine la televizor.

Dar de fapt ce mai contează un suflat după absolvirea ruşinoasă de plagiat a prim-ministrului însuşi?