Cerbul de Aur şi nevârstnicia românească

La Braşov, în superba Piaţă a Sfatului, are loc în aceste zile cea de-a XVIII a ediţie a Festivalului şi concursului internaţional de muzică uşoară “Cerbul de Aur”.

O mega-producţie a Televiziunii Române, probabil şi o încercare a Bătrânei Doamne din Calea Dorobanţi nr. 191 de a reveni în atenţia publicului telespectator din România, de a depăşi condiţia de Cenuşăreasă a audio-vizualului mioritic, mega-producţie al cărei finanţator principal este Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale.

Nu este în intenţia comentariului meu de astăzi de a formula opinii nici despre utilitatea readucerii la viaţă a Festivalului, a cărui primă ediţie a avut loc în luna martie a anului 1968, nici despre calitatea artistică a manifestării şi nici măcar despre faptul că nu mi se pare deloc firesc că pregătirea celor cinci zile socotite a fi de sărbătoare a trebuit să se desfăşoare în doar două luni de muncă. Despre care organizatorii ne dau toate asigurările din lume că ar fi fost mai mult decât intensă. Nu am nici cel mai mic dubiu că aşa este.

Mă voi abţine şi să insist prea tare asupra detaliului că nimeni din conducerea Societăţii Române de Televiziune nu poate spune la această oră ce viitor are Cerbul de Aur. Mai concret, dacă există garanţii minimale că sloganul sub care s-a făcut promovarea ediţiei aflate în plină desfăşurare- Istoria continuă- îşi va afla confirmarea în anul 2019. Nu poate fiindcă nimeni din guvernul României nu s-a gândit la acest lucru.

După cum spuneam, Cerbul de Aur este finanţat de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale. Are parte, aşa după cum ne-a înştiinţat în câteva rânduri conducerea ministerului cu pricina, de cea mai mare alocare bugetară dintre toate evenimentele prevăzute a avea loc în cursul anului 2018 sub egida Centenarului.

O întâmplare face că cei 100 de ani de Românie Mare, de Românie întregită, să coincidă cu 50 de ani de la prima ediţie a Festivalului. Foarte bine. Mult mai puţin tonică mi se pare însă realitatea că în aceşti 50 de ani care au trecut de la prima ridicare de cortină ce s-a petrecut în Sala Teatrului Dramatic nu au putut avea loc decât 18 ediţii. În 1972 regimul comunist şi Nicolae Ceauşescu au refuzat în cel mai categoric mod cu putinţă să finanţeze cea de-a V a ediţie. Vremea deschiderii trecuse, Tezele din iulie 1971, întărite de cele din noiembrie îşi spuneau deja cuvântul, se pusese punct occidentalismelor şi “ploconirii” în faţa străinătăţii. Noaptea totalitară a obligat Cerbul  să intre în adormire. Lui i-a luat locul Cântarea României. În fapt, Cântarea Dictaturii.

Cerbul... a revenit la viaţă în 1992, după care a avut parte de o periodicitate mai mult decât capricioasă. După 2009 s-a reinstaurat tăcerea.

Sigur, nimeni nu a murit din 2009 încoace din cauza absenţei Cerbului de Aur. S-a putut trăi foarte bine şi fără Cerb, se poate trăi şi fără festivaluri de teatru, ultimii doi ani au dovedit că este posibil să se supravieţuiască şi cu bugete diminuate drastic pentru instituţiile de spectacole aflate în directa subordine a Ministerului Culturii, dar şi fără achiziţionarea Cuminţeniei Pământului, că nu moare nimeni din cauza faptului că zeci, sute de obiective de patrimoniu sunt condamnate la o cruntă paragină. Că sunt gata-gata să se prăbuşească.

Coincidenţa aceasta – 100 de ani de la Marea Unire, 50 de ani de la prima ediţie a Cerbului de Aur şi istoria acestuia mai mult decât complicată- are însă schepsisul ei. Unul care ar trebui să ne pună serios pe gânduri. Să medităm cât de capabili suntem ori ne-am dovedit noi, românii, în cei 100 de ani de Românie Mare, să fim consecvenţi cu noi înşine? Să facem proiecte şi să le punem în practică? Să construim ceva durabil? Să ducem ceva la bun sfârşit. De la căi de comunicaţie care să lege eficient şi rapid cele trei provincii istorice reunite prin voinţa şi fapta înaintaşilor, la întreprinderi productive, şcoli, spitale, teatre, filarmonici.

Faptul acesta, care ar putea fi caracterizat de unii, poate chiar cu o anume îndreptăţire, că 50 de ani de istorie ai Cerbului de Aur înseamnă la o socoteală cinstită doar 18 şi că istoria a continuat dar cu mai multe pauze decât cu acţiune autentică, pe mine m-a dus zilele acestea cu gândul la cele scrise în anul de graţie 1907 de Dumitru Drăghicescu în cartea Din psihologia poporului român. “Toate felurile de activitate românească, ştiinţa, literatura, arta noastră, agricultura, industria şi comerţul nostru poartă pecetea neisprăvitului”.  Câteva rânduri mai sus, tonul lui Drăghicescu era la fel de aspru: ‘’Suntem neisprăviţi geograficeşte şi istoriceşte, suntem nevârstnici din punct de vedere social ‘’.

Tare mi-e teamă că nevârstnicia invocată de Dumitru Drăghicescu cu 11 ani înaintea actului istoric de la 1 Decembrie 1918 s-a accentuat în cei 100 de ani de Românie Mare. Că ea a devenit încă şi mai acută din 1990 încoace. Însuşi faptul că un festival de muzică uşoară este socotit de guvernanţii actuali ai României drept cel mai semnificativ eveniment dintre cele plănuite a avea loc în anul Centenarului probează această nevârstnicie.