Sursa primară a scandalului de la Curtea Constituţională stă în faptul că în aceeaşi ţară – asta, a noastră – coexistă două sisteme de drept. Sistemul numit „continental”, care se aplică în toate instanţele judecătoreşti de drept comun, şi sistemul de tip anglo-saxon (numit şi „common-law”), care se aplică exclusiv la Curtea Constituţională.

Ce diferenţiază cele două sisteme


Diferenţa dintre cele două sisteme este crucială. În sistemul continental, supremaţie are Legea, care este redactată cât mai detaliat posibil, astfel încât oamenii să-şi poată calibra conduita în raport cu litera şi spiritul ei.  Instanţele interpretează şi aplică Legea la circumstanţele cazului judecat şi pronunţă sentinţe. Însă sentinţele pronunţate (care formează jurisprudenţa) NU SUNT izvor de drept, adică un judecător nu este obligat să ţină seama de sentinţe pronunţate anterior în speţe similare.

În sistemul anglo-saxon, legile sunt mult mai vagi, enunţă doar nişte principii, iar supremaţie are nu Legea, ci Interpretarea Legii – adică jurisprudenţa. Cu alte cuvinte, precedentul judiciar ESTE izvor de drept, iar instanţele, acuzarea şi apărarea selectează din jurisprudenţă cazurile care se aseamănă cel mai mult cu speţa judecată. Şi tocmai din acest motiv, pentru că creează Lege, deci obligaţii pentru viitor, sentinţele trebuie redactate extrem de atent, cu argumente plasate strict în perimetrul cazului judecat. Altminteri, dacă ar depăşi acest perimetru, instanţele ar deveni creator de lege, în paralel cu Parlamentele, ceea ce Constituţiile democratice interzic.

Uriaşa forţă a CCR


Constituţia fiind un text prin excelenţă vag, care enunţă doar principii, era inevitabil ca şi în România justiţia constituţională să funcţioneze după sistemul anglo-saxon, deşi instanţele curente funcţionează după sistemul continental. De aceea Constituţia noastră spune că deciziile Curţii Constituţionale sunt „general obligatorii”, iar CCR a detaliat încă din 1995: sunt obligatorii nu doar verdictele în sine (dispozitivul), ci şi considerentele pe care acestea se sprijină – adică întreaga motivare.

Cum deciziile CCR nu sunt doar general obligatorii, ci şi definitive, deci nu pot fi contestate nicăieri, este evident cu ce forţă colosală i-a înzestrat Constituţia pe cei 9 judecători. Iar tentaţia de a abuza de această forţă apare ca firească şi, până la un punct, de înţeles, cu o condiţie: să nu devină obicei. În anii trecuţi, din câte ştiu eu, CCR a avut două tentative episodice de a abuza de această forţă: atunci când a obligat Parlamentul să reincrimineze penal insulta şi calomnia şi când a decis că publicarea declaraţiilor de avere pe internet este neconstituţională. Parlamentul a fost însă înţelept: în primul caz a ignorat decizia CCR şi în noul Cod Penal nu a mai inclus insulta şi calomnia, iar declaraţiile de avere au căpătat o formă care să satisfacă atât cerinţele CCR, cât şi dreptul la informare al cetăţenilor.

Se înmulţesc anomaliile


De vreun an şi ceva se întâmplă însă lucruri ciudate la Curtea Constituţională. În speţe cu mare impact public şi politic, Curtea începe să planteze în motivări tot felul de consideraţii şi opinii mai mult sau mai puţin teoretice, care nu au legătură directă cu verdictul în sine. Aşa s-a întâmplat anul trecut, la decizia privind abuzul în serviciu. Pe lângă argumentele care explicau de ce sintagma „îndeplineşte defectuos” trebuie înţeleasă prin „îndeplineşte cu încălcarea legii” (adică cele care justificau strict verdictul), Curtea s-a lansat într-o serie întreagă de consideraţii colaterale, fără legătură directă cu verdictul.

Bunăoară, Curtea emitea opinia că un abuz ar trebui să aibă o oarecare intensitate, o anume gravitate ca să atragă răspunderea penală a făptaşului (gravitate măsurabilă, eventual, printr-un prag al prejudiciului creat), dar constata limpede că în legislaţia românească nu a existat niciodată un asemenea prag, iar în noul Cod Penal, orice faptă de abuz poate atrage răspunderea penală, pentru că aşa a vrut legiuitorul. Era însă doar o opinie, care nu sprijinea câtuşi de puţin verdictul dat.

Or ceea ce anul trecut era doar o opinie a devenit anul acesta o obligaţie impusă Parlamentului. În dosarul prin care Bombonica Dragnea a contestat absenţa pragului de prejudiciu, Curtea a respins contestaţia ca inadmisibilă, dar i-a preluat integral cerinţa şi a scris cu subiect şi predicat: din momentul publicării deciziei de anul trecut, s-a născut obligaţia Parlamentului să impună un  prag la abuzul în serviciu. Un lucru pe care anul trecut, după cum au declarat recent, nu-l ştiau nici măcar doi dintre judecătorii care au participat la luarea deciziei: Augustin Zegrean şi Tudor Toader.

La fel a procedat Curtea şi în dosarul prin care Victor Ciorbea a contestat legea care îl împiedica pe Liviu Dragnea să fie premier: a respins contestaţia ca inadmisibilă, dar a impus Parlamentului obligaţia de a reglementa unitar condiţiile de ocupare a unei funcţii pentru toţi demnitarii: preşedinte, parlamentari, membri ai Guvernului.

Crimă...


Aici a intervenit crima Liviei Stanciu, care a făcut opinie dizidentă la ambele dosare. Pentru prima dată în istoria CCR, ea a pus în discuţie o problemă juridică realmente importantă pentru sistemul de drept constituţional din România: pot fi obligatorii deciziile CCR indiferent de ce scrie în ele?

Astfel, în cele două dosare, Livia Stanciu a fost de acord atât cu verdictul de respingere ca inadmisibile a cererilor, cât şi cu argumentele care l-au justificat - dar nu şi cu celelalte consideraţii din motivare. Şi a plecat de la următorul raţionament: dacă sunt obligatorii atât dispozitivul (verdictul), cât şi considerentele pe care acesta se sprijină, aşa cum a stabilit CCR acum mai bine de 20 de ani, atunci considerentele care NU sprijină verdictul fie n-ar trebui menţionate în motivare, fie, dacă sunt menţionate, n-ar trebui să fie obligatorii. Această opinie nu contrazice jurisprudenţa CCR, ci aduce o necesară nuanţare, pe care noi o descoperim abia acum.

Iar ceea ce noi descoperim abia acum, în sistemul anglo-saxon (aplicabil şi la CCR)  sunt chestii demult cunoscute, cu tot cu denumirile lor latineşti. În sprijinul punctului său de vedere, Livia Stanciu a citat din doctrina anglo-saxonă, unde se arată că în motivarea unei decizii se pot regăsit atât elemente obligatorii (ratio decidendi), adică cele care susţin dispozitivul sentinţei, cât şi elemente care nu sunt obligatorii (obiter dicta), adică „remarci, opinii, aspecte care nu susţin prin ele însele dispozitivul”. Dar izvor de lege sunt doar primele, nu şi cele din urmă.

Clarificarea problemei ridicate de Livia Stanciu este extrem de necesară. Niciunul dintre juriştii cu care am discutat până acum despre puterile CCR nu mi-a putut răspunde la următoarea întrebare: ce ne facem dacă judecătorii CCR încep s-o ia razna, să impună legi, să dea ordine altor instituţii, să declare neconstituţională însăşi legea gravitaţiei universale? Toţi îşi puneau speranţa în faptul că nu vom ajunge niciodată acolo. Acum, că părem să ne apropiem de acel „acolo”, soluţia o propune Livia Stanciu: o autolimitare, prin chiar voinţa Curţii Constituţionale, a acestei uriaşe puteri.

... şi pedeapsă


Opinia Liviei Stanciu este un evident atentat la forţa cu care au fost înzestraţi judecătorii CCR – şi poate de aici rezultă atât coalizarea celorlalţi judecători împotriva sa, cât şi violenţa ripostei. Înainte de a trimite la Monitorul Oficial deciziile ce conţineau observaţiile judecătoarei, Valer Dorneanu a convocat plenul CCR şi împreună au hotărât ca de acum înainte opiniile divergente să fie cenzurate de către preşedintele CCR, fără nicio posibilitate ca decizia acestuia să poată fi contestată. Această ultimă hotărâre a fost publicată rapid în Monitorul Oficial, aşa că cele două decizii litigioase, cel mai probabil, nu vor conţine şi punctele de vedere ale Liviei Stanciu.

Din hotărârea publicată vineri seara, putem afla şi reproşurile care i se fac Liviei Stanciu. Un reproş este că Livia Stanciu ar pune în discuţie obligativirarea deciziilor CCR, ceea ce este fals: doamna Stanciu pune în discuţie doar oblgativitatea acelor pasaje care depăşesc perimetrul speţei şi tind să creeze lege. Şi încă: „Aprecierile cu caracter sentenţios, ostentativ, provocator sau cu tentă politică, precum şi cele care duc la o astfel de finalitate sunt interzise”.

Domnul Dorneanu pare să fi uitat, din perioada comunistă, că cenzura este cea mai bună formă de marketing. Acum, că opinia separată a Liviei Stanciu a devenit mai celebră decât toate deciziile CCR, căci circulă liberă pe internet deşi nu va fi publicată în Monitorul Oficial, oricine îşi poate da seamă că ne aflăm în faţa unui alt fals: e o opinie sută la sută juridică, care pare atât de bine argumentată, încât doar cenzura îi putea veni de hac.

Dar staţi un pic: cine a declarat, referitor la dosarul privind accederea lui Dragnea în Guvern, că „este cea mai grea decizie din istoria CCR, pentru că are o puternică încărcătură politică”? Da, vă amintiţi corect, însuşi domnul Valer Dorneanu. Despre ce vorbim? Iar faptul că în ambele dosare care au declanşat scandalul din sânul CCR sunt protagonişti membri ai familiei Dragnea nu este decât o coincidenţă – însă doar pentru naivi.

Există soluţii?


Nu multe, dar merită încercate. Câtă vreme cenzurarea opiniei unui judecător încalcă flagrant atât Constituţia (judecătorii CCR sunt independenţi), cât şi legea CCR (opiniile divergente se publică în Monitorul Oficial, punct), iar hotărârea prin care aceasta este impusă este de organizare internă a CCR, poate că o contestaţie în contencios administrativ, din partea Liviei Stanciu, ar avea şanse de succes. Dar aici ştie doamna Stanciu mai bine decât mine cum să procedeze.

O altă posibilă soluţie ar fi solicitarea unui arbitraj din partea Comisiei de la Veneţia. Comisia a mai fost în România şi în anul 2012, în contextul crizei politice de atunci, şi a elaborat un raport extrem de util, chiar dacă acesta are caracter de recomandare. Nu văd de ce, pentru a examina criza născută în chiar sânul CCR, Comisia de la Veneţia nu ar reveni în România. Din delegaţie ar putea să facă parte şi specialişti în sistemul de drept anglo-saxon, care să explice şi judecătorilor mai puţin pregătiţi, în limba română, diferenţa dintre „ratio decidendi” şi „obiter dicta”.