Riscăm să redevenim (teama mea este ca asta să nu se fi petrecut) o ţară cu comportamente bizare, excentrice, imprevizibilă şi lipsită de identitate precisă precum unii dintre politicienii săi de vârf, partener numai bun de ţinut la o oarecare distanţă până se va vedea cum se vor despărţi apele.

Prea mult spus? Să vedem.

Luaţi, spre justă edificare, frecvenţa cu care cancelariile politice au primit semnalul, comunicat de autorităţile române, că în ţara noastră are loc o încercare de lovitură de stat. Prima oară, dacă vă amintiţi, mesajul fusese transmis la Bruxelles de către Traian Băsescu, preşedintele de atunci al ţării, luat foarte în serios de către cei care învăţaseră la şcoală că un asemenea anunţ este ceva extraordinar de grav şi presupune intrarea unei ţări partenere UE şi NATO într-o stare de instabilitate extremă, cu posibile consecinţe devastatoare şi pe termen lung, punând sub semnul întrebării chiar participarea ţării respective la alianţele respective. Al doilea semnal de acest gen a venit acum, din partea doamnei Carmen Dan, fost ministru de interne, descriind ceea ce, în opinia domniei-sale, se petrece în România.

Anunţul, dacă a fost cumva luat în serios de cineva, este extrem de grav în sine, dar şi datorită contextului căci, astfel, am fi a doua ţară din flancul de sud-est al Alianţei şi al UE, după Turcia, în care s-ar produce o asemenea situaţie. Dacă chiar aşa stau lucrurile, atunci este chiar un semn major de întrebare pentru securitatea acestei zone în momentul în care sunt acumulate deja incertitudini majore în tot spaţiul de la est de noi... Dacă asta a vrut să comunice doamna fost ministru de interne, a reuşit perfect. Culmea, mesajul acesta, în stil perfect românesc de inteligenţă şi ştiinţă a guvernării, vine doar la o zi - DOAR LA O SINGURĂ ZI - după ce în România se încheiase primul mare exerciţiu NATO în care se testase capacitatea de a trimite, în caz de criză, întăriri militare substanţiale, lucru salutat (cu angajamentele de rigoare), chiar de fostul ministru al apărării, dl. Leş, vorbind alături de înalţii oficiali ai Alianţei doar la 3 ore înainte de începerea celebrei şedinţei de miercuri de la PSD.

Poate nu s-a înţeles, poate chiar nu-i interesează, dar suntem pe cale să ne închidem singuri, cu o nonşalanţă sinucigaşă, şansa care începea să se contureze, la un mod extrem de consistent, deschizând României o „fereastră de oportunitate” cum rar avusese în ultima perioadă. Mă refer la faptul că, până la criza de acum, despre România se vorbea ca despre ultima zonă de linişte, credibilitate şi predictibilitate în zona estului, toate celelalte ţări (Polonia, Turcia, Ungaria, Republica Cehă) din zonă fiind într-un moment de criză mai mult sau mai puţin intensă cu UE sau/şi cu NATO. Noi eram consideraţi drept posibilul punct în care să fie creat (sau deplasat) pivotul de securitate la limita zonei de criză cu Rusia, eram locul în care lucrurile erau predictibile într-o perspectivă pe termen lung.

Acest ritm este acum ameninţat de o criză care se amplifică în stilul nostru propriu, alimentată de acuzaţii urâte, gesturi şi fraze din categoria mitocăniilor şi mahalagismelor de precupeţe care se bat pe ultima tarabă rămasă liberă în piaţă, golăneli de politicieni de tipul celor care se bat cu poliţiştii în stradă.

Ce vrem să arătăm? Că, de fapt, dând la o parte fasonelile europene şi sclipiciurile unei civilizaţii împrumutate de nevoie împreună cu limbajul, hainele şi chiar deodorantele folosite de „ceilalţi”, nouă maidanul politicii ne este propriu? Că trăim, de fapt, într-o republică de tip bananier în care nici măcar loviturile de stat nu sunt luate în serios?

Ruşim dincolo de aşteptări, iar rezultatul previzibil este că, din nou, va urma un alt episod ca cele la care am asistat de atâtea ori la Bruxelles, în care o serie de persoane delicate şi evanescente se reunesc informal şi, în momentul în care se ajunge la subiectul România, reacţia standard a fost asta: „să nu ne grăbim, e clar că lucrurile nu sunt limpezi, nu trebuie să ne expunem, să vedem, să mai aşteptăm. Iar asta însemnă că va urma încă o perioadă de luni, cel mai probabil de ani, timp în care iarăşi vor trece pe lângă noi proiecte, investiţii sau concentrări instituţionale redirecţionate înspre alte orizonturi.

Dar, veţi putea spune, crize politice se petrec oriunde, există ţări, precum Italia spre exemplu, unde, la un moment dat, se schimba un guvern pe an. Sigur, aşa e, dar acolo administraţia era punctul de rezistenţă istoric împotriva furtunilor politice mişcătoare de orizonturi. Acestea aveau să aducă schimbările normale la nivel de vârf, linia 1 şi 2, adică miniştri şi secetari de stat, funcţii politice prin excelenţă şi, deci, supuse hazardului inerent vieţii politice. Dar rămânea neatinsă structura de bază a administraţiei, cea care îşi continua netulburată existenţa, garantând toate funcţiile operative la nivelul statului.

Dar la noi, după cum bine ştiţi dvs de o viaţă (după cum au învăţat deja şi partenerii noştri) riscul existenţial este dat de obişnuinţa fanariotă a pământului, cea care spune că fiecare responsabil politic ajuns la putere, prim ministru, ministru sau primar de comună,vine să schimbe totul, din temelii, dacă se poate şi femeia de serviciu. Nu din răutate. Vrea, ca omul, să fie sigur că n-a mai rămas nimic din „oamenii ăluilalt” şi, tot ca omul, trebuie înţeles că-şi aduce aproape pe toţi cei în care se încrede, începând cu rudele şi relaţiile cele mai dragi lui.

Restul? Care restul? Adică, cumva, contracte, negocieri în curs, angajamente sau vizite programate?

Deocamdată nu, dat fiind că „nu se ştie ce iese". Drept care, orice-ar fi acest „ce iese”, partenerii noştri au primit mesajul cel mai nefericit posibil: România politică şi administrativă intră iarăşi în stand-by pentru o perioadă de câteva luni până când se vor lămuri jocurile, se vor face noile numiri, se vor reamenaja birourile şi doamnele consilier se vor fi aşezat artistic în antecamerele de protocol, se vor fi re-repartizat băieţii şi limuzinele de la SPP şi reatribuit locuinţele de protocol.

Asta e, asta avem, cu politicienii ăştia am ales să jucăm, dea Domnul să nu avem parte de ceva mai rău! Dar avem şi o rază de speranţă dată de înţelepciunea spaţiului mioritic, singura certitudine care ne-a permis să facem miştoul cuvenit de toate şi de toţi: Face Dumnezeu cuib şi la barza chioară! Şi n-a fost aşa mereu? Atunci de ce nu şi de data asta?