Ieşirea României din paradigma subdezvoltării

„Câţi dintre cei sau cele care se visează la Cotroceni au o viziune privind modernizarea societăţii româneşti, reducerea decalajelor ce o despart de Europa civilizată şi creionarea unei direcţii de dezvoltare economică? ” FOTO Adevărul

După cum alegerile europarlamentare au fost bruiate de disputa sterilă preşedinte-premier, riscăm să avem parte, de acum încolo, de o campanie pentru prezidenţiale despre orice, numai despre priorităţile societăţii româneşti nu. Dar alegerile din toamnă ar trebui să fie, înainte de orice, despre un proiect de ţară şi despre liderul capabil să lanseze atât de necesarul proces de modernizare şi dezvoltare.

Într-o ţară reintrată în recesiune tehnică,după două trimestre consecutive de contracţie a PIB, şi care a înregistrat, în al doilea trimetru, cea mai mare scădere economică dintre cele 28 de state ale UE – în această ţară, în această toamnă, riscăm să avem parte de o campanie electorală de nivelul unui reality show de proastă factură. În ţara cu cea mai gravă cădere din UE în sectorul construcţiilor (10%), tot în ultimele două trimestre; în această ţară incapabilă în continuare să acceseze fonduri europene, pentru a-şi construi infrastructura necesară conectării la Europa – e tot mai probabil să se discute despre orice altceva numai despre soarta ”marilor proiecte” nu. Sunt elemente ce ţin, fireşte, de actul guvernării. Dar funcţionarea instituţiilor vitale ale statului pentru a asigura buna guvernare a ţării e una din grijile şefului statului. Iar la startul campaniei pentru prezidenţiale se înghesuie personalităţi care au un palmares politic şi administrativ-ministerial mai mult sau mai puţin serios.

Câţi din cei sau cele care aspiră la funcţia supremă în stat au şi un proiect pentru România următorilor ani, nu doar o deşartă ambiţie personală?

Câţi dintre cei sau cele care se visează la Cotroceni au o viziune privind modernizarea societăţii româneşti, reducerea decalajelor ce o despart de Europa civilizată şi creionarea unei direcţii de dezvoltare economică? Câţi din aceşti candidaţi care încep să invadeze ecranele ar putea gestiona o gravă criză politico-militară, provocată, să zicem, imediat după preluarea mandatului, de o acţiune agresivă din partea Rusiei? Sau, în altă ordine de idei, vom avea parte, în această toamnă, de pildă, despre o dezbatere – fără vorbe mari, esenţială pentru viitorul României – consacrată relansării educaţiei?

Încerc să cred că aceste întrebări nu sunt retorice şi că România s-a maturizat îndeajuns încât să se privească în oglindă, la aproape opt ani de la aderarea la Uniunea Europeană şi să opteze, în cunoştinţă de cauză, între resemnarea de a fi un român asistat, fie el şi pretins mândru de asta, şi şansa de a deveni cu adevărat cetăţean european, cu toate motivele reale de mândrie pe care le presupune apartenenţa la un spaţiu civilizaţional şi democratic autentic.

Se încearcă, iar, în logica primitivă a instigării unor segmente ale populaţiei contra altora, în scop strict electoral, înverşunarea unei Românii împotriva celorlalte. Fără a se ţine seama de imperativul funcţiei prezidenţiale – de a coagula energiile naţionale, nu de a le risipi.

Am văzut, în ultimul sfert de secol, aproape tot ce e de văzut în materie de manipulare. Sper că românii vor reuşi, pe baza experienţelor de până acum, să discearnă între seriozitate şi demagogie, între competenţă şi şmecherie, între perspectiva falimentului şi garanţia reuşitei administrative.

Depinde de fiecare dintre noi să alegem între fundătura subdezvoltării şi orizontul european.

O ţară peste care se întinde tot mai sufocant un sistem de clanuri medievale are şansa de a-şi alege lideri mânaţi de responsabilitatea de a construi instituţii puternice, prin promovarea profesioniştilor care performează în domeniile lor, în vederea resetării mecanismelor de decizie. Această ţară are încă un capital uman incredibil şi are nevoie mai mult ca oricând de oameni care pot să facă faţă tuturor conflictelor sau oportunităţilor din sfera lor.

E răspunderea României educate, competitive şi inovative de a stimula energiile societăţii în direcţia modernizării. E, de asemenea, responsabilitatea tinerilor care vor să trăiască într-o altfel de societate, fără a-şi părăsi propria ţară. Nimeni nu va schimba ceva pentru ei, dacă reacţia lor la circul politicianist va continua să fie lehamitea, nu implicarea.

Ştim bine că românii emigrează în masă pentru a munci în străinătate nu sub forţa vreunui miraj extern, ci pentru că au oportunităţi pe care nu le găsesc în ţara lor. Oamenii se ghidează după oportunităţi şi nu se vor mai întorce definitiv doar pentru că-şi iubesc ţara.

Energia românească pulsând dincolo de graniţe aşteaptă şansa de a munci acasă pentru propria bunăstare.

Dacă ne pasă de viitorul copiilor noştri, atunci suntem obligaţi să acţionăm până nu se face prea târziu. Exemple stimulatoare avem la îndemână: de la cel spaniol în materie de atragere de fonduri europene ori cel polonez în reformarea economiei, la cel sud-coreean în plan educaţional. După al doilea război mondial, Coreea de Sud era în coada statisticilor ONU în privinţa dezvoltării şi performanţei, iar azi, ca urmare a investiţiilor în educaţie, are una din primele economii ale lumii şi unul din cele mai avansate sisteme de învăţământ. Să nu uităm un adevăr simplu: nu normativul, ci calitativul schimbă o naţiune – şi aici e vorba în primul rând de investiţia în educaţie şi cercetare.

Într-o ţară în care sunt atâtea de făcut şi de construit, e nevoie, la toate palierele decizionale, de lideri care să preţuiască munca şi oamenii. Scrutinul prezidenţial poate reprezenta semnalul ferm al societăţii româneşti că nu mai acceptă paradigma subdezvoltării şi că are cu totul alte aşteptări de la alt tip de conducători.