Adevărul Live. Andrei Muraru, consilier prezidenţial: „Statul român nu construieşte un muzeu al Holocaustului pentru a-şi pune cenuşă în cap“
0
Andrei Muraru, consilier prezidenţial pentru relaţia cu societatea civilă, a vorbit, la Adevărul Live, despre ridicarea unui muzeu al Holocaustului la Bucureşti, dar şi despre un muzeu al comunismului, ambele proiecte asumate de preşedintele Klaus Iohannis.
„Adevărul“: Am urmărit vizitele preşedintelui din Israel şi din SUA, două vizite în care şeful statului a anunţat ridicarea unui muzeu al Holocaustului în România. De unde a pornit această idee de asumare a trecutului? Pare uşor surprinzătoare în peisajul nostru politic.
Trebuie spus că, atât în vizita de la Israel, cât şi la Washington, preşedintele a exprimat această idee, a înfiinţării unui muzeu al evreilor şi al Holocaustului în România anunţând că va sprijini cu toate puterile sale această iniţiativă, în anul în care România preia preşedinţia Alianţei Internaţionale pentru Memoria Holocaustului. Chiar pe 8 martie, în ziua în care preşedintele a vizitat Memorialul „Yad Vashem“, România a preluat, la Berlin, într-o ceremonie care s-a desfăşurat în aceeaşi zi, preşedinţia Organizaţiei pentru Memoria Holocaustului. Este o organizaţie interguvernamentală, creată în 1998 de fostul premier suedez, care reuneşte peste 30 de state şi care îşi propune să întărească educaţia despre Holocaust, să lucreze pentru apărarea şi prezervarea memoriei Holocaustului şi să facă din această temă un subiect care să dezvolte politici publice pentru combaterea antisemitismului, intoleranţei, xenofobiei şi urii. Acesta a fost pretextul declaraţiilor preşedintelui Iohannis.
Încă de la începutul mandatului, preşedintele a anunţat că va fi un apărător şi un promoter al memoriei naţiunii. A decorat supravieţuitori ai Holocaustului pe 27 ianuarie, anul trecut, a participat la Templul coral, a emis deseori mesaje cu privire la nevoia şi necesitatea de a apăra această moştenire cultural-evreiască şi de a face eforturi susţinute pentru ca România să dezvolte ceea ce a obţinut în ultimii 10-12 ani. Trebuie spus că România este o ţară care a făcut nu doar eforturi considerabile, dar are şi rezultate remarcabile în acest domeniu. România este singura ţară din Europa Centrală şi de Est de după 1989 care a condamnat, în mod oficial, Holocaustul, în 2004, printr-un act oficial asumat de statul român, în urma unei comisii prezidenţiale prezidate de Ellie Wiessel, supravieţuitor al Holocaustului şi câştigător al premiului Nobel pentru pace. În acelaşi timp, este o ţară care a dovedit că şi-a însuşit pe deplin lecţia trecutului. S-a înfiinţat la Bucureşti un institut guvernamental pentru studierea Holocaustului, s-a instituit o zi comemorativă, s-a ridicat un memorial la Bucureşti în spatele Primăriei, în 2009, s-a instituit un manual opţional şi o disciplină, arhivele au devenit mult mai accesibile în privinţa Holocaustului. Aşa cum a subliniat şi preşedintele în discuţiile cu partenerii israelieni, dar şi în discuţiile de la Washington, România îşi propune să devină un centru regional pentru combaterea antisemitismului, discriminării şi xenofobiei.
Mă aştept ca cest proiect să fie criticat, la fel ca legea anti-legionară. Mă aştept să văd aceleaşi acuze ca în campania prezidenţială, când s-a spus că preşeidntele este anti-român. Dvs. v-aţi făcut asemenea calcule la Cotroceni?
Şi în discuţia despre legea 217/ 2015 lucrurile au luat o anumită întorsătură. Nu ştiu care au fost vectorii care au împins în această discuţie lucrurile.
Naţionalismul.
Vreau să vă spun că această lege a fost votată în Parlament în unanimitate. A avut peste 300 de voturi, niciun vot împotrivă. A fot o propunere, în 2013, a PNL, un partid care a avut un prim-ministru asasinat de legionari pe peronul gării din Sinaia (I.G. Duca -n.r) . Aici voiam să ajung şi în legătură cu acest proiect. Acest proiect nu este unul nou. Preşedintele a preluat această temă şi a decis să o sprijine public. În mai, anul trecut, la Guvern, Cancelaria prim-ministrului, deci fostul prim-ministru, a organizat o întâlnire consultativă pentru organizarea acestui muzeu al evreilor. Acest proiect a fost discutat de către partenerii americani şi cu fostul preşedinte. Deci lucrurile nu sunt noi. Nouă este abordarea preşedintelui Iohannis, care este decis să sprijine înfiinţarea acestui muzeu. Administraţia Prezidenţială este foarte decisă să susţină în continuare apărarea memoriei Holocaustului şi prezervarea acestei memorii pentru că, aşa cum am declarat de la bun început, preşedintele trebuie să fie un apărător şi un promoter al apărării memoriei naţiunii.
Unul din scopurile acestui muzeu ar fi să combată şi prejudecăţile atât de existente ale românilor în societatea de astăzi împotriva evreilor?
Sigur că scopul unui asemenea muzeu este, în primul rând, unul educativ. Aţi fost şi dvs. la Washington, aţi văzut cum arată acest muzeu, care este vizitat anual de zece milioane de oameni, dintre care, peste 90% nu sunt evrei. Un muzeu are nevoie de un larg consens în societate. Un consens politic, un consens la nivelul elitelor. O iniţiativă de acest fel trebuie să adune la aceeaşi masă specialiştii din domeniu, asociaţiile victimelor, oameni care lucrează în arhitectura urbană, antropologi, ş.a m. d. Acest muzeu nu se poate face împotriva voinţei naţiunii, dar românii sunt dornici de a avea cât mai multe locuri ale memoriei, pentru că suntem deficitari din acest punct de vedere. Acum, lucrurile nu arată tocmai bine în Europa. Un sondaj de acum câţiva ani al Agenţiei europene pentru drepturi fundamentale arăta că antisemitismul este în continuare o problemă la nivelul societăţii europene şi că internetul este factorul decisiv de promovare al acestor idei. Din punctul nostru de vedere, un asemenea muzeu nu se poate construi de astăzi pe mâine. În acelaşi timp, exemplele pe care le-am studiat au arătat că astfel de muzee sunt puse în slujba naţiunii, dar ele sunt susţinute foarte puternic de un lider care să poată da consistenţă proiectului şi care să poată să-l ducă mai departe. În SUA, muzeul din America a fost iniţiativa de la sfârşitul anilor ’70 a preşedintelui Jimmy Carter. Întreaga arhitectură instituţională a muzeului a durat aproape 14 ani. Muzeul s-a construit efectiv în câţiva ani, patru, cinci, ani. A fost deschis în 1993, dar în 14 ani s-a discutat despre acest mzueu. S-au făcut comitete şi comisii pentru elaborarea cocneptului expoziţiei, s-au adunat fonduri. Aici voiam să ajung. Acest muzeu nu trebuie construit doar din fonduri publice. Aceasta a fost o idee pe care am exprimat-o la Washington, într-o întâlnire cu partenerii americani. Năzuinţa noastră ar fi ca acest muzeu să beneficieze din donaţii şi dacă vom avea un procent de 50% din fonduri publice şi 50% din donaţii, acest lucru va arăta tuturor că acest muzeu nu este construit de statul român pentru a-şi pune cenuşă în cap, ci este o instituţie fundamentală, la baza societăţii româneşti, construită pe valori, care îşi propune să educe naţiunea. Evident, cu sprijin dat de statul român, dar şi cu sprijin din donaţii pentru a arăta că acest parteneriat public-privat.
Vorbea preşedintele şi despre o latură educaţională pentru funcţionarii publici şi pentru politicieni. Am aici citatul: „Am lansat ideea unei structuri educaţionale pentru funcţionari publici şi oameni politici având ca temă istoria Holocaustului şi combaterea xenofobiei“. Altfel spus, îi trimiteţi pe politicieni la şcoală sau la muzee? De fiecare dată când citez această frază mă gândesc la Dan Şova. Ştim că a negat Holocaustului şi a fost trimis la Washington.
Aici lucrurile trebuie puţin nuanţate. Dcaă există un cetăţean obişnuit care face anumite declaraţii cu conotaţie anti-semite sau care are opinii care vizează o anumită zonă xenofobă sau rasistă, lucrurile pot rămâne într-o anumită arie privată. Când un lider politic face asemenea declaraţii, evident că lucrurile iau o altă turnură. În România există, încă de acum zece ani, un curs, la Colegiul Naţional de Apărare, de istorie a Holocaustului, dar nu este de ajuns. Preşedintele a exprimat această idee a înfiinţării unei instituţii de sine stătătoare, care să aibă tocmai acest scop, de cursuri post-universitare care să vorbească despre Holocaust, despre memoria Holocaustului, şi la care să participe, în principal, lideri de opinie, oameni politici, diplomaţi, oameni din establishmentul administrativ şi militar, să avem oameni din zona de ordine şi siguanţă publică, pentru că aceştia conduc societatea. Aceştia sunt elitele societăţii.
La nivelul elitelor cred că trebuie să insistăm. Holocaustul ne-a arătat că la nivelul elitelor am avut o mare problemă pentru că mareşalul Ion Antonescu a avut o serie de complici care au îndeplinit fără tăgadă ordinele pe care acesta le-a dat şi aici avem Armată, avem servicii de informaţii, Jandarmerie, instituţii ş.a.m.d. Din acest punct de vedere cred că trebuie insistat, pentru că dacă ne vom uita în cazuri concrete în istoria Holocaustului, vom înţelege că, de foarte multe ori, decidenţii au îndeplinit orbeşte nişte ordine, chiar dacă erau ilegale şi imorale. O asemenea instituţie nu se crează de azi pe mâine, dar, având această experienţă, România poate crea un astfel de organism şi cu ajutorul partenerilor străini şi cred că ar fi în beneficiul societăţii româneşti să existe.
Ne întoarcem la discuţia despre consens politic. Credeţi că se poate ajunge la o astfel de înţelegere anul acesta, în care sunt programate două rânduri de alegeri, iar tema Holocaustului poate fi foarte uşor exploatată electoral?
Din câte ştiu, în acest moment există deja o hotărâre de Guvern care se află pe masa Executivului cu privire la constituirea unui comitet de iniţiativă pentru acest muzeu al evreilor şi Holocaustului care are misiunea de a aborda această temă mai ales din punct de vedere instituţional: de a începe să colecteze obiecte, artefacte din acea perioadă, de a avea un Comitet de Etică, care să fie o garanţie morală că acest muzeu lucrează în direcţia pentru care a fost creat. Ştiu că se vor aloca câteva posturi în cadrul Institutului Elie Wiesel, pentru câţiva cercetători care vor sta în spatele acestui proiect. Din acest punct trebuie pornită discuţia. Evident, nu ne aşteptăm să fie tranşată în acest an, poate nici în anul viitor, dar este important ca această discuţie să exite în spaţiul public, în spectrul societăţii româneşti, apoi, evident, partidele vor trebui să decidă printr-o lege instituirea acestui muzeu de importanţă naţională. În acelaşi timp, aşa cum arată lucrurile de 10-12 ani, în acest punct al corectitudinii politice, România are o moştenire foarte importantă. Faptul că în 10-12 ani am trecut prin mandatul unui preşedinte socialist, apoi am avut un preşedinte de dreapta, am avut un guvern socialist, apoi un guvern liberal, a urmat un guvern socialist-liberal, iar faptul că toate au păstrat această direcţie în privinţa memoriei Holocaustului poate conduce uşor la idee că există deja premisele pentru un consens larg. Ne amintim din nou de Legea 217/2015 (Legea antilegionară- n.r), o legea foarte avansată în Europa, pentru care preşedintele, peste tot pe unde a fost, a fost felicitat pentru că a existat această voinţă politică în România, această lege a fost votat de toate partidele politice parlamentare în unanimitate.
Aşadar, proiectul privnd ridicarea unui muzeu al Holocaustului se află doar în faza de discuţii. Aveţi şi un orizont de timp mpentru implementarea acestui proiect?
Administraţia Prezidenţială se va implica atât cât poate din punct de vedere legal şi constituţional, în schimb iniţiativa şi rolul fundamnetal îl are Guvernul, care trebuie să facă paşi înainte. Eu nu mă aştept ca acest muzeu să existe mai devreme de 4-5 ani, dar şi 2018 - anul Centenarului- sau 2019 – anul când România va prelua preşedinţia rotativă a UE- pot fi borne importante, chiar dacă nu finale, din realizarea acestui muzeu memorial. Aşa au arătat lucrurile în toată Europa. Aceste muzee se construiesc într-o perioadă de minimum cinci ani, costurile sunt mari, nevoia de a construi acest loc viu şi de a le arăta donatorilor că este un proiect serios necesită timp.
În Sinagoga Mare din Bucureşti există un mic muzeu al Holocaustului, iar au apărut deja comentarii de genul: de ce să facem un mare muzeu, când deja există un mic muzeu?
Iniţiativa unui muzeu al evreilor şi Holocaustului priveşte o instituţie publică, de anvergură, construită la cele mai înalte standarde, şi nu exclude nicio iniţiativă privată, o casă memorială sau un muzeu care are două camere. Acesta este un muzeu prioritar pentru o Capitală, pentru că acest tip de muzee generează la rândul lor politici publice, programe educaţionale, inclusiv din punct de veder financiar asemenea proiecte sunt de mare succes în Europa - cum ar fi Muzeul evreilor din Varşovia. Nu exclude nimeni inţiativele private. Există, de pildă, un muzeu al comunismului la Timişoara, unul la Botoşani, dar asta nu înseamnă că România a construit un muzeu al comunismului. De asemenea, există un muzeu fabulos la Sighet, dar este o iniţiativă privată, admirabilă, cu un potenţial foarte bun, dar când vorbim despre un muzeu al comunismului sau al Holocaustului vorbim despre o iniţiativă publică, de anvergură, o autoritate în stat care va fi din toate punctele de vedere la dimensiuni mari: şi financiar, şi instituţional, şi din punct de vedere al donaţiilor, şi al expoziţiei permanente.
Îşi asumă preşedintele şi ridicarea unui muzeu al comunismului?
Sigur. Preşedintele a anunţat acest proiect înainte de a fi învestit ca şef al statului, într-un discurs la Timişoara pe 16 decembrie 2014, acest proiect este foarte avansat în cadrul Administraţiei Prezidenţiale.
Ce înseamnă foarte avansat?
Înseamnă că există tot acest concept construit în cadrul Administraţiei Prezidenţiale, cu spijinul Ministerului de Externe. Am primit foarte multe documnete de la partenerii externi şi s-a construit o foaie de parcurs cu privire la acest muzeu. La momentul oportun, nu vreau spă dezvălui acum, dar cel mai probabil în câteva luni se va întâmpla, preşedintele va anunţat această foaie de parcurs, care înseamnă un acord cu partidele politice, înseamnă un grup de lucru care va lucra la conceptul viitorului muzeu şi, evident, o lungă dezbatere publică pe acest subiect.
Unde va fi acest mzeu?
În Bucureşti.
Muzeul comunsimul va fi dedicat doar ororilor comunismului sau va prezenta şi realizările regimului?
Ne dorim ca toate componentele vieţii din comunism să fie reflectate. Să se vorbească şi despre viaţă cotidiană, şi despre economie, şi despre societate, şi despre educaţie, dar evident că represiunea trebuie să se regăsească într-o formulă mult mai extinsă în acest mnuzeu, să prezinte atât victimile, cât şi călăii, să vorbească despre curaj, despre cei care au contestat regimul comunist, de rezistenţa anticomunistă. Ca şi în cazul muzeului evreilor şi holocaustului, e nevoie de un consens larg în societate, cu atât mai mult cu cât vorbim despre comunism, pentru că aţi văzut că în ultimii ani există o discuţie tot mai aprinsă despre ce înseamnă anticomunism democratic, ce însemană anticomunism nedemocratic. Toate lucrurile aceste vor trebui lămurite, separate, pentru că acest muzeu nu trebuie să fie o sursă continuă de polemică, de acuze publice, ci trebuie să fie rodul unui consens cât mai larg în societate. Evident că vor fi gruprui marginale, care nu se vor simţi reprezentate acolo, grupuscule neolegionare. O societate cum este cea românească, integrată în UE şi NATO, care susţine pe deplin valori euroatlantice nu poate să sprijine asemenea iniţiative care valiorizează asemenea figuri ale Mişcării legionare.
Să încheiem tot cu muzeul holocaustului. Unul dintre directorii muzeului din SUA est e Radu Ioanid. În ce măsură veţi colabora?
Ne aşteptăm ca Muzeul Holocaustului din Washington să fie un sprijin extrordinar de expertiză şi de know-how în costruirea acestui muzeu şi, de ce nu, în aducerea unor donatori pe lângă construirea muzeului din Bucureşti. Nu pot să exclud din discuţie nici expetrtiza, la Muzeul Holocaustului din SUA există peste 1.000.000 de pagini despre Holocasutul din România, toate aceste lucruri vor trebui fructificate şi ne bazăm din plin pe partenerii americani.
Se încarcă comentariile...
