INTERVIU Un brand britanic de export: Academia Saint Martin in the Fields

Sir Neville Marriner    FOTO medici.tv

Au cântat pentru doi regizori de Oscar: Forman a primit 8 premii, pentru „Amadeus”, iar Minghella, 9, pentru „Pacientul englez”. Muzica filmelor este interpretata de „Academia Saint Martin in the Fields”, care revine pentru a patra oară, la ediṭia din acest an a Festivalului George Enescu.

În 2005, când a fost prima dată în România, Sir Neville Marriner, dirijorul ṣi creatorul celebrei formaṭii muzicale londoneze a avut amabilitatea să îmi acorde un interviu, în care am vorbit despre muzică ṣi viaṭă.

Are simplitatea elegantă a seniorilor. Francheṭea personalităṭii sale transpare în dialogul cu ceilalṭi, dar mai ales în felul său de a interpreta muzica.

Cel care a devenit unul dintre cei mai,  dacă nu chiar cel mai înregistrat dirijor al secolului 20 s-a trezit în lumea sonoră a muzicii clasice încă din copilărie, căci părinṭii săi erau muzicieni amatori. Tatăl lui, care cânta la pian ṣi la vioară, ṣi-a iniṭiat fiul în tainele instrumentului cu coarde, iar mama, interpretă vocală, ṣi-a susṭinut fiul la competiṭiile locale, ce i-au adus tânărului, la 13 ani, o bursă de studii la Colegiul Regal de muzică din Londra. Student fiind, este chemat la arme, pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial. Este rănit ṣi, după nici doi ani, revine pe băncile colegiului, pe care îl va absolvi.

Sanda Viṣan - Sir Neville, s-ar putea spune că v-aṭi început cariera interpretând... muzica armelor, fiindcă, încă student, v-aṭi îndeplinit serviciul militar, în Al Doilea Război Mondial. Aṭi ales să mergeṭi la război?

Sir Neville Marriner - Nu. Am fost obligat să merg ṣi nu mi-a fost deloc comod. Din fericire, nu a trebuit să supravieṭuiesc pe front prea mult! Am fost rănit în primii doi ani, m-am întors ṣi, înainte chiar ca războiul să se fi terminat, eram deja înapoi la Colegiul regal de muzică.

S.V. - A fost, deci, o experienṭă scurtă, dar dureroasă.

N.M. - Da.

S.V. - Ce a spus familia dv. când i-aṭi anunṭat că vreṭi să studiaṭi muzica ?

N.M. - Nu a existat niciun dubiu. Tatăl meu era ṣi el muzician amator, mama m-a sprijinit, cântând ṣi ea, ca amatoare. Cred că ṣi eu am intrat în chip natural în lumea muzicii. Copil fiind, nu-mi amintesc să mă fi culcat, fără să-i aud în fiecare seară făcând muzică. Tata cânta la pian ṣi la vioară. Am participat la micile concursuri locale, apoi am obṭinut o bursă la Colegiul Regal de Muzică ṣi astfel drumul spre cariera mea a părut să se impună inevitabil.

Orchestra era cu 50% mai bună, înainte chiar ca Toscanini să fi ridicat bagheta

După încă un an de studiu la Conservatorul din Paris, Sir Neville Marriner revine la Londra: predă cursuri la Eton College, iar în 1949 devine vioara a doua în Cvartetul de coarde Martin ṣi alcătuieṣte, împreună cu muzicologul Thurston Dart, o nouă formaṭie de cameră, intitulată The Jacobean Ensemble, ce se specializează în muzica barocului ṣi a clasicismului timpuriu. Nu renunṭă la activitatea academică, predând cursuri de vioară la Royal College of  Music, vreme de un deceniu, până în 1959. In paralel, deṣi prefera muzica de cameră, a rămas legat de două mari ansambluri londoneze: Filarmonica ṣi Orchestra simfonică, unde a condus partida de vioara a doua vreme de 16 ani, până în 1968.

Între timp, formase deja orchestra de cameră ce îi va aduce faima mondială: Academia Saint Martin in the Fields. Sir Neville obiṣnuia, pe atunci, să dirijeze din scaunul de concert maistru, ca în epoca preclasică, dar, după ce a urmat cursurile de dirijat la ṣcoala de vară a maestrului Pierre Monteux, în Maine, Statele Unite, s-a decis definitiv pentru baghetă.

S.V. - Nu păreṭi să fi ezitat înainte de a vă descoperi chemarea pentru muzica de cameră. Aveaṭi 25 de ani când aṭi fondat Trio-ul de Coarde Virtuoso ṣi apoi Jacobean Ensemble. Pe atunci era acesta un gest de revoltă faṭă de establishment-ul orchestral?

N.M. - Eram un violonist cu un talent mediocru, aṣ spune. Dacă aṣ fi fost Iasha Heifetz, aṣ fi continuat să cânt ca solist, desigur. Dar cred că performanṭa mea era bună doar ca membru în ansamblu. Probabil că nu mi-am dorit să-mi petrec viaṭa într-o mare organizaṭie muzicală. Doream să am responsabilitate individuală. Ṣi aṣa s-a întâmplat. Am evitat desigur să cânt în mari orchestre simfonice, până m-am căsătorit prima oară ṣi am avut nevoie de bani.

S.V. - Există vreo diferenṭă între interpretarea dintr-o orchestră de cameră ṣi cea dintr-una simfonică?

N.M. – Da. Într-o orchestră de cameră trebuie să accepṭi mai multă responsabilitate individuală. Ṣtiu că a transforma o orchestră de cameră într-una simfonică nu este o problemă. Adaugi instrumentiṣti ṣi toṭi au aceeaṣi responsabilitate. Dar dacă reduci o orchestră simfonică la una de cameră, e foarte dificil, fiindcă este o manieră de a cânta tehnic diferită. Chiar marilor orchestre ale lumii le este greu să interpreteze simfoniile lui Mozart într-o formulă redusă.

S.V. - Nu aṭi avut cuvinte de laudă despre orchestrele londoneze de după cel de al doilea război mondial. Aṭi lucrat totuṣi cu ele, până spre sfârṣitul anilor ’60. De ce nu aṭi părăsit London Symphony Orchestra, dacă nu o prea stimaṭi?

N.M. - Aveam nevoie să câṣtig bani. Când am început să lucrez cu ei, era probabil cea mai proastă orchestră din Londra. Dar a primit dintr-odată ṣaptesprezece instrumentiṣti noi, toṭi de vârsta mea. Eram un dezastru: nu cunoṣteam repertoriul, nu aveam experienṭă. Dar, fiindcă aveam un mare entuziasm ṣi voiam să facem muzică bună, orchestra a căpătat repede un nivel de competenṭă ridicat. Astfel încât, atunci când a venit Pierre Monteaux ca director muzical, nivelul orchestrei crescuse, astfel încât a putut face turnee în lume. Înainte însă fusese o situaṭie proastă.

S.V. – Spuneṭi că eraṭi un dezastru. Aceasta naṣte altă întrebare: cu ce v-a ajutat atunci Colegiul Regal de Muzică ?

N.M. - M-a învăṭat să cânt mai bine la instrument, desigur, mi-a dat competenṭă pentru interpretarea în ansamblu, dar nu aveam experienṭă în interpretarea repertoriului simfonic. Imi amintesc că, tânăr student, cântam pentru concertele de promenadă din Londra, sub bagheta lui Henry Wood. Programul era lung, dura patru ore. Dar nu repetasem decât trei ore. Aṣa că Henry Wood spunea: ṣtiṭi această parte, nu-i aṣa, domnilor? Trecem la partea a doua. Chiar ṣi pianistului îi spunea: nu cânta toate părṭile solistice, doar tutti-urile.

S.V. - Ṣi, de fapt, nu cunoṣteaṭi părṭile nerepetate.

N.M. - Nu le ṣtiam, până la spectacol. Aṣa că  riscul de dezastru era foarte mare. Aṣa am învăṭat cu toṭii.

S.V. - Orchestrele londoneze din care aṭi făcut parte v-au permis să cunoaṣteṭi pe unii dintre cei mai mari dirijori ai secolului 20. Ne puteṭi spune câteva cuvinte despre Toscanini ṣi Furwängler?

N.M. - Am înregistrat Bach cu Furtwängler. Avea o autoritate imensă, desigur.

S.V. - Când l-aṭi cunoscut?

N.M. - Cred că în ’55 sau ’56.

S.V. - Fusese deja exonerat de acuzaṭiile politice.

N.M - Nici nu au fost menṭionate. Muzicienii erau atât de încântaṭi să-l întâlnească, încât nici nu s-au gândit la trecutul lui politic. Avea o autoritate covârṣitoare. Pe vremea aceea era greu să faci discuri: aveai doar câte patru minute la dispoziṭie, pe discuri de plastic. Imi amintesc că Walter Leg, care conducea înregistrarea, i-a spus: maestre, a fost puṭin prea lung, aṭi putea schimba tempo-ul? Nouă ni s-a părut remarcabil ca Furwängler să dirijeze mai repede, dar a făcut-o, pentru că avea ṣi spirit practic. Voia să facă înregistrări pe disc. A fost o experienṭă scurtă cu el.

Cu Toscanini am făcut întregul ciclu al Simfoniilor lui Brahms. Îmi amintesc că, în prima zi de repetiṭii, am luat prânzul cu clarinetistul principal. Era un muzician distins, de vreo cincizeci de ani. Mai cântase cu Toscanini prin 1935 sau ’37. Ei bine, nu putea să mănânce, de nervos ce era: abia aṣtepta să-l reîntâlnească pe maestru. Toṭi muzicienii simṭeau la fel. Vă asigur că orchestra era deja cu 50% mai bună încă înainte ca Toscanini să fi ridicat bagheta. Avea un dinamism al personalităṭii, care se transmitea imediat, astfel încât orchestra făcea corp comun cu dirijorul.

S.V. - Dar avea ṣi izbucniri de mânie.

N.M. - Da, dar pe atunci avea deja 83 sau 84 de ani, nu vedea prea bine ṣi nici nu auzea perfect. Dar era capabil să genereze această vitalitate, chiar cu cele mai mici gesturi. Nu-ṣi pierdea cumpătul cu orchestra, dar uneori era dezamăgit de rezultat ṣi efectul era acelaṣi. Căci a-l dezamăgi  pe Toscanini era un asemenea păcat, încât orchestra se simṭea foarte prost. A fost o experienṭă remarcabilă, care a rămas din fericire înregistrată.

S.V. – Aceṣti doi mari dirijori despre care aṭi vorbit au reprezentat ṣi două opṭiuni politice diferite, fiindcă au trăit într-un timp când trebuia să alegi între părṭi. Sau poate mă înṣel: muzicienii trăiesc în propria lor lume, departe de zbuciumul muritorilor de rând. Ce credeṭi ?

N.M. - M-am întrebat mereu ce aṣ fi făcut, dacă ar fi trebuit să aleg să trăiesc într-un mediu neprielnic: aṣ fi rămas, pentru familia mea, sau aṣ fi plecat, pentru principiile mele? Toscanini a făcut desigur alegerea.

S.V.  - S-a dus în Statele Unite.

N.M. - Nu ṣtiu nimic despre familia lui Furtwängler în Germania, dar poate a ales să rămână cu muzicienii, care erau prietenii lui. Era desigur o figură influentă ṣi putea să-i protejeze pe unii dintre ei. La Londra se joacă o piesă bună despre Furtwängler, care îl reflectă echitabil, recunoscându-i prestigiul pe care, ca ṣi Karajan, îl cam pierduse.

Sala Palatului nu e o sală de concert, e ca o piaṭă

În timp ce face experienṭa legendarilor ṣefi de orchestre simfonice, Sir Neville alege, pentru Academia Saint Martin in the Fields, formula de interpretare a repertoriului baroc, propusă de prietenul său, muzicologul Dart, un susṭinător al autenticităṭii istorice ṣi al muzicii vechi, pe care o vede interpretată în ritmul sprinṭar în care a fost scrisă, iar nu încetinită de greutatea respectului. Acesta va rămâne sâmburele atitudinii pe care Sir Neville o va transmite, ca dirijor, orchestrei sale ṣi care-i va individualiza sunetul nesentimental, special, al instrumentelor moderne.

S.V. – Credeṭi că muzicienii, în special dirijorii, trăiesc în lumea lor proprie? Dv. vă simṭiṭi conectat la realităṭile politice?

N.M. - Avem tendinṭa să facem alegeri, avem opinii. De pildă, când vin aici, văd o orchestră bună, care cântă într-un spaṭiu neadecvat. Sala Palatului nu e o sală de concert, e ca o piaṭă. Din punct de vedere acustic, aceasta este dăunător pentru orchestră. Am văzut situaṭii similare ṣi cu săli noi. Îmi amintesc una în Toronto ṣi alta în San Francisco, nou-nouṭe, special proiectate pentru concerte, dar cu acustici dezastruoase. Muzicienii nu au de ales, sunt legaṭi de aceste săli pentru toată viaṭa. Îṭi pierzi speranṭa, când trebuie să trăieṣti în aceste condiṭii. Aici mi se pare ca există speranṭa unei săli noi, o Musikverein sau Carnegie Hall.

S.V. – Stiṭi că erau să dărâme Carnegie Hall... salvată in extremis.

N.M. - La fel e ṣi la Londra. Festival Hall este groaznică, o sală nouă, fără acustică. Acum  îṣi sparg capul cum s-o modifice. Nici Barbican-ul nu e grozav. Aṣa că nu e o situaṭie unică. Mie îmi pare rău pentru muzicieni. Dacă circumstanṭele politice lasă speranṭă culturii, oamenii vor deveni mai conṣtienṭi de ceea ce pierd în ṭara lor ṣi atunci lucrurile s-ar putea îmbunătăṭi. Eu voi fi, desigur, de partea muzicienilor români.

I-am înregistrat pe toṭi cofetarii aceia italieni; Manfredini, Corelli...

S.V. - Să ne întoarcem puṭin la copilul dv. cel mai iubit, Academia Saint Martin in the Fields. De unde a apărut numele acesta?

N.M. - Doi ani am cântat împreună doar de plăcere, nu ne-am gândit să dăm concerte. Dar pianistul din grup lucra la biserica Saint Martin in the Fields. După doi ani ne-a spus : de ce nu dăm un concert ? Noi nu vroiam concerte. Atunci ne-a spus că duminica, dupa slujbă, mulṭi rămân în biserică, fiindcă e cald. Am avea, deci, un public. Am acceptat până la urmă, am vorbit cu vicarul ṣi ne-a dat aprobarea să folosim biserica pentru repetiṭii. Atunci ne-am pus întrebarea: cum să ne numim? Nu suntem orchestră, fiindcă suntem prea puṭini.

S.V. – Câṭi eraṭi ?

N.M. - Treisprezece. Ansamblu nu suna prea profesional. Vicarul ne-a povestit că în secolele al XVII -lea ṣi al XVIII-lea, în Strand ṣi Trafalgar Square, existau multe cluburi, care se chemau academii de ṣtiinṭă, de literatură, de medicină, adunând oameni cu aceleaṣi interese. Aṣa că, ne-a spus el, să vă spuneṭi academie. Bine, am zis noi, ne spunem “Academia”. Trebuie să amintiṭi ṣi numele bisericii, căci vă pun la dispoziṭie spaṭiul, a continuat. Am acceptat ca pentru acel concert să ne numim Academia Saint Martin in the Fields. Numele e mult prea lung, nu încape pe program.

S.V. - ASMF, prescurtat.

N.M. – Aṣa am început. Apoi ni s-a propus să facem discuri ṣi am rămas legaṭi de acest nume.

S.V. - În anii ’60, orchestra s-a specializat în repertoriul baroc. A fost o alegere exclusiv estetică, sau aṭi răspuns la cerinṭele pieṭei ?

N.M. - Estetică ṣi practică, fiindcă literatura pentru ansambluri mici, de 13 instrumentiṣti, era redusă. Dar aveam ṣi interpetul de clavicin, iar literatura pentru acest instrument, scrisă în secolele al XVII-lea ṣi al XVIII-lea, era extinsă. Abia mai târziu, din cauza pieṭei de înregistrări, când imprimasem deja totul de Vivaldi, Händel, Purcell ṣi Bach, compania ne-a solicitat să înregistrăm muzică de Mozart. Fiind doar o orchestră de coarde, ne-am adus prieteni care cântau la oboi, fagot ṣi corn. Aṣa că, după aceea, ne-au cerut să înregistrăm Haydn, Beethoven ṣi apoi Schubert, Schumann, Dvořak.

S.V. - Cererea a continuat să crească.

N.M. - Datorită industriei de înregistrări, Academia a devenit o organizaṭie mare, din nucleul originar de 13 coarde.

S.V. - Documentându-mă pentru acest interviu, am descoperit o afirmaṭie a dv., pe care o găsesc cel puṭin ciudată. Vorbind despre începuturile înregistrărilor orchestrei, aṭi spus: “I-am înregistrat imediat pe toṭi cofetarii aceia italieni; Manfredini, Corelli ṣi aṣa mai departe”. Puteṭi să ne explicaṭi de ce îi numiṭi aṣa?

N.M. - După ceva timp ne-am cam săturat de acest repertoriu, fiindcă exista un grup de muzicieni italieni, care cântau numai Vivaldi, Albicastro sau Corelli, oriunde s-ar fi aflat în lume. Nouă ni s-a părut plictisitor, ajungeai să-i cânṭi ṣi în somn. Aṣa că am respins aceasta metodă ṣi pe cei pe care îi numeam compozitori-cofetari, ca să nu cădem în capcana repetiṭiei ṣi a banalităṭii.

S.V. - Mai târziu aṭi lărgit repertoriul orchestrei. În afară de motivul înregistrărilor, de ce aṭi luat această decizie?

N.M. - A fost ambiṭia mea. Am iniṭiat Academia în ’59. In ’69 am fost invitat să fondez o orchestră similară în Los Angeles.

S.V. - Ceea ce aṭi ṣi făcut.

N.M. - Da. Pentru acea orchestră nu  mi-am mai luat vioara cu mine. Am fost doar dirijor în America. Când m-am întors de acolo, am vrut ca Academia să aibă un repertoriu diferit de cel pe care îl  interpretasem la Los Angeles. Am pornit astfel programe, recurgând la repertoriul mai mare. Odată ce capeṭi boala dirijatului, nu mai vrei să dirijezi grupuri mici. De fapt, nici nu e nevoie să dirijezi ansamblurile mici, fiindcă acestea cântă mai bine când acceptă responsabilitatea ansamblului. Grupuri de 13, 15, sau 20 de instrumentiṣti nu au nevoie de cineva care să dea din mână.

Dorind să dirijez, le-am propus să facem o simfonie de Schubert, apoi a urmat Beethoven, Schumann ṣi aṣa am continuat. Am primit apoi invitaṭii, mai ales de la orchestre americane. Aṣa că am dirijat ca invitat la Chicago.

S.V. – Ṣi la Minnessota.

N.M. - Acolo am fost director artistic vreme de zece ani. Eram deja dirijor de lucrări simfonice. A fost greu, fiindcă fiecare program avea o lucrare nouă pentru mine. Nu dirijam, deci, numai un repertoriu cunoscut, ci învăṭam mereu piese noi.

Triṣam un pic în Minneapolis

Când Sir Neville ṣi-a găsit mentorul, în persoana lui Pierre Monteux, cu care a studiat dirijatul,  acesta avea deja 75 de ani de viaṭă ṣi o faimă necontestată, cladită pe experienṭa sa ca dirijor al baletelor Companiei lui Serghei Diaghilev. După primul razboi mondial Monteux a plecat în Statele Unite, unde s-a ocupat de repertoriul francez de la Metropolitan Opera, înainte de a influenṭa decisiv sound-ul Orchestrei simfonice din Boston.

De la septuagenarul său maestru va fi căpătat Sir Neville gustul pentru literatura muzicală a secolului al XX-lea, cu care a îmbogăṭit apoi repertoriul Academiei Saint Martin in the Fields, astfel încât lucrările compozitorilor din perioada barocă, clasică ṣi romantică s-au regăsit alături de opere semnate Elgar, Sibelius sau Stravinski.   

S.V. - Chiar cu propria dv. orchestră, aṭi gravitat încet din poziṭia de concert maistru în cea de dirijor. Pierre Monteux a avut o influenṭă crucială asupra dv., nu-i aṣa?

N.M. - Da, a avut. Era dirijor principal la London Symphony Orchestra, când eu eram încă acolo. Dar a venit la un concert al Academiei. Mi-a spus apoi: Neville, de ce nu te ridici să dirijezi ca un bărbat, în loc să dai din baṭ aṣa! E ridicol. Vino la ṣcoala mea. Aṣa că m-am dus la ṣcoala lui din Hancock, în Maine, SUA. André Previn fusese ṣi el acolo, ca ṣi  David Sinman.

S.V. - Vi se pare că dirijorul are nevoie de surse de inspiraṭie, aṣa cum are compozitorul ?

N.M. - Mi-ar plăcea, dar cred că instinctul meu creator este secundar, nu pot ignora influenṭele marilor compozitori. Când scriu ceva, în final mi se pare plictisitor, fiindcă sună ca muzica altcuiva.

Ceea ce îmi place este un compozitor care îṣi dirijează propria partitură. Boulez este poate cel mai bun exemplu: convinge orchestra să cânte aṣa cum vrea el să audă muzica. Alṭi compozitori nu au atâta succes. Michael Tipitt, de pildă, care e un om admirabil, pare că ridică bagheta ṣi apoi se răzgândeṣte pe la jumătate; nu e convins că muzica trebuie să înceapă acolo. Chiar că supăra orchestrele. Ṣi scria muzică destul de complicată ritmic, care cerea agilitate atletică din partea dirijorului. Michael nu reuṣea niciodată, este un exemplu de compozitor care a încercat, fără succes, să dirijeze.

S.V. - Maestrul dv. ṣi-a făcut o reputaṭie ca promotor al muzicii secolului 20. Ca dirijor al orchestrei Companiei lui Diaghilev a dirijat diferite lucrări contemporane, ca Dafnis si Chloe de Ravel, sau Ritualul primăverii ṣi Petruṣka, de Stravinski. Dv. ce relaṭie aveṭi cu muzica secolului al XX-lea ṣi al XXI-lea?

N.M. - Cred că am comandat lucrări la vreo 50 sau 60 de compozitori. Cu regret trebuie să spun că doar două sau trei lucrări mai sunt interpretate în public. Ca să convingi publicul că este o operă valabilă, e mai greu. Triṣam un pic în Minneapolis, câci invitam compozitorul să vorbească publicului.

S.V. – Ca să-i impresioneze.

N.M. - Voiau să ṣtie cine era persoana care scrisese muzica aceea. Când înṭelegeau omul, deveneau entuziaṣti ṣi ascultau. Dar dacă interpretai piesa “la rece”, fără explicaṭii, publicul nu accepta. Aṣ spune că e greu nu doar să educi publicul, ci chiar să-l convingi să facă o experienṭă nouă.

Din nefericire, chiar dacă noi propunem, mulṭi organizatori de concerte nu acceptă, spunând: “poate nu acum”.

S.V. - Dar în chipul acesta condamnaṭi muzica contemporană.

N.M. - Se poate. Cel mai bun loc pentru muzica contemporană îl reprezintă radiourile, fiindcă orchestrele radio au un public captiv oricum. Orchestra BBC a promovat intens muzica contemporană.

Nu voi angaja un instrumentist care stă culcat în scaun

În anii ’60 ai secolului trecut orchestra de cameră Academia Saint Martin in the Fields, formată în 1959, a contribuit simṭitor la renaṣterea interesului pentru muzica barocă, amplificat de înregistrările asigurate de marile case discografice.

După ce a creat un ansamblu de cameră similar la Los Angeles, în 1969, Sir Neville Marriner a lărgit repertoriul Academiei, incluzând clasici vienezi, compozitori romantici, mai târziu chiar muzică contemporană, trecând ṣi la repertoriul de operă, mai ales Mozart ṣi Rossini. De la Corelli, Vivaldi, Bach, Haydn, la Rossini, Dvořak, Bartok, Stravinski sau Britten.

Experienṭa sa dirijorală, mai ales în Statele Unite nu este străină de această lărgire a viziunii sale, căci a trebuit, în calitate de director muzical al Orchestrei din Minnesota ṣi de dirijor al celor din Cleveland, Boston sau New York, să abordeze un repertoriu variat.

S.V. - Sir Neville, care este secretul sunetului unic al Academiei Saint Martin in the Fields ?

N.M. - De la început am căutat o anumită vitalitate a sunetului. Nu voi angaja un instrumentist care stă culcat în scaun. Trebuie să stea pe marginea scaunului. Alegem instrumentiṣti a căror calitate o cunoaṣtem. Ca ansamblu, caut să obṭin transparenṭa. Imi place densitatea caldă a muzicii secolului al XIX-lea, dar în muzica pe care o cântam la început, căutam transparenṭa. Trebuie să vezi foarte clar cum ṣi-a construit compozitorul muzica. De aceea căutam instrumentiṣti care înṭeleg aceasta, fără a fi forṭaṭi. Membrii orchestrei s-au schimbat total. Vârsta medie a orchestrei este în jur de 30 de ani.

S.V. - O întineriṭi mereu.

N.M. - Acum, la peste 40 de ani de la fondarea sa, orchestra este la fel de tânără.

S.V. – Câṭi instrumentiṣti permanenṭi aveṭi în orchestră ?

N.M. - Nimeni nu are contract permanent. Pot sta cu noi 10 ani sau 10 minute. Dacă nu se integrează, nu-i mai invităm. Cred că cel mai longeviv membru este cu noi de 20 de ani. Este  un fel de osmoză: instrumentiṣtii vin ṣi acceptă stilul organizaṭiei noastre, care cred că în atâṭia ani s-a schimbat foarte puṭin. A devenit poate un pic mai sofisticat.

Cu câṣtigurile de la filmul Amadeus am ṭinut orchestra în viaṭă cam 10 ani

Succesul neaṣteptat al primelor discuri cu muzică preclasică, datorat poate calităṭii aerale a sunetului ṣi tempo-ului robust, impus de dirijor, au sfârṣit prin a plasa Academia, la sfârṣitul anilor ’70, pe poziṭia de lider, in istoria înregistrărilor muzicale, datorită volumului de vânzări de muzică de cameră în întreaga lume. Ṣi Hollywood-ul i-a ales, pentru a interpreta muzica din „Amadeus”, primul film semnat de regizorul ceh Milos Forman, după ce a părăsit lagărul comunist, în favoarea Statelor Unite.

S.V. - Se spune că orchestra dv. este una dintre cele, dacă nu chiar cea mai înregistrată orchestră de cameră din lume. De ce aṭi decis să dezvoltaṭi această activitate de înregistrări?

N.M. - Din motive practice. Vârsta medie a orchestrei este de 30 de ani. Fetelor din orchestră, dacă sunt căsătorite, le vine mai greu să plece în turnee. Nu pot merge într-un turneu de trei săptămâni în America de Sud, dacă au copil mic. Dacă faci înregistrări, poṭi rămâne în Londra, poṭi fi acasă cu familia ṣi eṣti bine plătit. Orchestrei îi revin fonduri din drepturile de interpretare, care plătesc costurile de întreṭinere. Ne autofinanṭăm 100%, fără ajutor guvernamental sau sponsori.

S.V. - Chiar vroiam să vă întreb: nu aṭi primit bani de la guvern niciodată. Cum supravieṭuiṭi, într-un climat atât de competititv?

N.M. - Prin înregistrări. Am făcut ṣi filme. “Amadeus” ne-a adus cei mai mulṭi bani. Cu acel venit am ṭinut orchestra în viaṭă cam 10 ani.

S.V.  - Făcând această alegere pentru înregistrări, nu pierdeṭi trăirea imediată, care dă calitatea concertelor live?

N.M. - Noi gândim invers: dăm concerte live oricum, dar când intrăm în studio, tot ca la concert ne comportăm. Nu cântăm pe bucăṭele.

S.V. – Cântaṭi integral lucrarea.

N.M. - Da. Apoi o ascultăm cu toṭii, ṣtim ce avem de făcut ṣi încercăm din nou. Imi amintesc că interpretam Metamorfozele lui Strauss. Am înregistrat toată ziua, am ascultat ṣi nu ne-a plăcut deloc. Ziua următoare am început din nou ṣi tot prost era. La prânz, am stat la masă trei ore. Când ne-am întors, am înregistrat într-o jumătate de oră. A fost extraordinar. Astfel de interpretări merită păstrate. Cele din bucăṭele nu sunt bune de nimc.

S.V. - Dar acesta e regula în industria discografică.

N.M. - Nu e interesant ṣi nu obṭii o interpretare de calitate. Poate fi exactă, dar nu e o interpretare.    

Cea mai bine vândută orchestră de cameră din istoria industriei discografice

Formată în 1959,  Academia Saint Martin in the Fields este o orchestră de cameră ce a răspuns permanent provocărilor mediului artistic, dar ṣi cerinṭelor pieṭei muzicale. Opṭiunea pentru literatura muzicală barocă ṣi cea a clasicismului timpuriu, facută de Sir Neville în anii ’60, a readus acest repertoriu pe scena de concert, dar ṣi în studiourile de înregistrări ṣi mulṭi ani versiunile realizate de Academie au fost considerate un etalon ṣi i-au adus titlul de cea mai bine vândută orchestră de cameră din istoria industriei discografice. In anii ’80 ṣi ’90, a apărut concurenṭa unor ansambluri de cameră, precum Collegium Aureum sau London Classical Players, ce foloseau, în numele autenticităṭii, chiar instrumente de epocă ṣi tehnici de interpretare baroce ṣi clasice. Academia a răspuns competiṭiei ṣi a realizat o colecṭie unitară, cu înregistrarea integrală a simfoniilor mozartiene, incluzând ṣi fragmentele rămase, până la ultima notă cunoscută. Au făcut la fel cu simfoniile schubertiene, incluzând chiar ṣi fragmentele proiectatei Simfonii a 10-a.

S.V. - Academia a desfăṣurat o serie de programe educative. Ce conṭinut au ṣi cui vă adresaṭi?

N.M. - Am descoperit că două generaṭii din Marea Britanie nu aveau niciun fel de educaṭie muzicală. Din motive economice, bugetele ṣcolilor fuseseră tăiate ṣi studiul artelor fusese sacrificat.

S.V. – Aṣa se întâmplă peste tot in lume.

N.M. - În propriul nostru interes, ne-am gândit să compensăm noi această pierdere.  Aṣa am realizat câteva programe interactive, altfel decât concertele acelea plicticoase, în care li se cântă copiilor. Imi amintesc că am cântat cu London Symphony Orchestra Concertul pentru pian, de Robert Schumann, în faṭa a 2000 de copii. Trebuia să ne asculte. Plictisitor! Noi am vrut să-i implicăm pe copii. Lucrăm cu ṣcoli sărace, care nu-ṣi pot permite cursuri de artă. Cu bugetul de care dispunem, putem lucra doar cu grupuri mici. Până acum am avut succes. Uneori copiii cântă cu Academia, ca instrumentiṣti suplimentari. Alteori le dăm instrumente de percuṭie ṣi ei cântă cu orchestra. Sau le dăm o melodie ṣi le cerem să o dezvolte ei. Uneori aducem în sala noastră ṣase ṣcoli, care interpretează variantele lor ṣi apoi încearcă să le pună împreună.

S.V. - Vorbim despre ṣcoli londoneze?

N.M. - Da, dar ṣi provinciale.

S.V. - Ṣi guvernul nu v-a ajutat nici măcar pentru acest program?

N.M. - Nu.

S.V. – Incredibil!

N.M. - Intr-un fel e vina noastră, fiindcă n-am acceptat influenṭe birocratice în interiorul orchestrei. Ṣtiṭi că, imediat ce soliciṭi ajutor guvernamental, apar degetele acelea lipicioase ale birocraṭilor ṣi rezultatul e un dezastru. Aṣa că, dacă vrem să ne păstrăm independenṭa, trebuie să plătim.

S.V. - Bani corporatiṣti există în acest program?

N.M. - Nu, fiindcă am fost mândri ṣi nu am acceptat ajutor guvernamental, dar acum trebuie să găsim sprijin, fiindcă situaṭia economică s-a schimbat simṭitor ṣi avem nevoie de sponsorizări.

Am înregistrat toată muzica înainte ca ei să fi realizat o fotogramă de film

Calitatea robustă a sunetului, ce poartă amprenta Academiei, pare să o fi recomandat ṣi pentru colaborările cinematografice. Poate ṣi personalitatea dirijorului ei va fi jucat un rol în asigurarea contractelor. Academia Saint Martin in the Fields a interpretat partitura muzicală în mai multe filme, între care producṭia BBC David Copperfield –considerată de critică a fi cea mai bună ecranizare a romanului lui Dickens, Căsătoria secretă, producṭia TV Händel: Mesia, Valmont, dar mai ales Amadeus, pelicula semnată de Milos Forman, câṣtigătoare a 8 premii Oscar. După această colaborare remarcabilă din 1984  a urmat, în 1996, alta la fel de remarcată, cu Anthony Minghella, pentru Pacientul englez, alt câṣtigător de nouă râvnite statuete, la ceremonia Oscarurilor.

S.V.- Mergeṭi la cinematograf?

N.M. - Nu tocmai.

S.V. - Aceasta nu v-a împiedicat să lucraṭi cu studiourile de film ṣi cu câṭiva dintre regizorii de virf. Cum aṭi descrie această experienṭă cu o industrie care este obiṣnuită să-ṣi impună punctul de vedere, în timp ce dvs., ca muzicieni, vreṭi să interpretaṭi muzica în felul dvs. ? Cum aṭi găsit terenul comun?

N.M. - Am avut noroc. Cred că Isaac Stern i-a spus lui Peter Schaeffer, care a scris Amedeus, că cei care îi trebuie pentru a interpreta muzica lui Mozart sunt cei de la Saint Martin in the Fields, fiindcă au sound-ul pe care îl căuta el. Aṣa că Milos Forman, Peter Schaeffer ṣi producătorul Saul Sanz  (???), au venit să mă vadă la aeroport, în New York. Am avut o întâlnire scurtă ṣi m-au întrebat dacă aṣ fi interesat, în principiu. Am pus o condiṭie: nu vrem o partitură hollywoodiană, ci muzica, aṣa cum o interpretam noi. Au acceptat. Am înregistrat toată muzica înainte ca ei să fi realizat o fotogramă de film. Muzica a fost inregistrată la Londra.

S.V. - Ṣi nu a trebuit să o editaṭi?

N.M. - Nu, am cântat doar părṭile pe care le stabilisem anterior cu Schaeffer, când m-a vizitat la casa mea de la ṭară. Apoi am înregistrat la Londra, cu cântăreṭii de la Covent Garden. Au luat banda sonoră cu ei ṣi Milos punea muzica, în timp ce filmau. Apoi am văzut un montaj brut, după care a trebuit să facem doar două modificări, una ca să ne sincronizăm cu imaginea ṣi a doua pentru înmormintarea din final, unde muzica nu era destul de lungă.

S.V. - Cu Pacientul englez a fost altfel ?

N.M. – Da. Ne-au prezentat partitura, întrebându-ne dacă ne interesează. Am interpretat partitura integral, ei au tăiat-o apoi. Aṣa că nu a trebuit să stăm în studio ṣi să ne uităm la film.

Am cântat cu Enescu

Sir Neville Marriner nu s-a limitat niciodată la realizările Academiei, câutându-ṣi izbinda muzicală ṣi separat de orchestra pe care a creat-o. A fost, vreme de 10 ani, directorul artistic al Orchestrei de cameră din Los Angeles, apoi al celei simfonice din Minnesota ṣi al Orchestrei simfonice radio din Stuttgart, dirijând în paralel numeroase alte orchestre, de diferite dimensiuni, din America de Nord ṣi Europa. Odată cu cariera sa dirijorală, a crescut ṣi interesul lui pentru creaṭia secolului al XX-lea, muzicianul incluzând în repertoriul său, alături de lucrări de Corelli, Vivaldi, Telemann, Bach, Händel sau Haydn,  altele semnate de Stravinski, Britten sau Ralph Vaughan Williams. Toate s-au bucurat de aprecieri critice ṣi au crescut considerabil veniturile Academiei, căci discurile au atins recorduri de vânzări pentru întreaga industrie discografică, depăṣind pe unicul său competitor real în domeniul muzicii de cameră, orchestra vieneză Concertus Musicus, aflată sub bagheta lui Nicolaus Harnoncourt.

Academia Saint Martin in the Fields ṣi mentorul ei sunt atenṭi ṣi la publicul căruia i se adresează. Sir Neville se consideră norocos, căci a crescut în sânul unei familii muzicale, dar ṣtie că demult educaṭia muzicală nu mai constituie regula pentru familia medie europeană. 

S.V. - Sir Neville, ati fost mentorul vreunui tânăr dirijor?

N.M. - Da. De fapt, eu nu predau. Intr-o singură după-amiază înveṭi să dai din mână.

S.V. - Chiar aceasta să însemne dirijatul?

N.M. - Gestul îl înveṭi repede, ca un poliṭist. Importantă este capacitatea de a avea limpezime muzicală. Singurul lucru pe care l-aṣ spune tinerilor dirijori este: oricine în orchestră are opinii despre muzică; dar dirijorul trebuie să aibă convingeri. Convingerea că doar aṣa va fi dirijată o lucrare. Nu poṭi să te joci, cântând mai repede sau mai tare. Dacă ai o pregătire muzicală generală, capacitatea de a comunica ṣi o atitudine pozitivă faṭă de ceea ce vei dirija, o vei putea face. Unii dirijori au un stil îngrozitor. Imi amintesc de Georg Solti, care dirija cu coatele, sau Furtwängler, care dădea din mână încet,  în sus ṣi în jos. Dar faptul că puteau comunica ceea ce voiau să audă conducea inevitabil la o bună prestaṭie.

S.V. - Într-un interviu cu Bernard Gavoty, publicat în urmă cu cincizeci de ani, George Enescu se plângea de faptul că virtuozii au devenit un fel de staruri călătoare, iar publicul găseṣte prestaṭia lor mai importantă decât energia ṣi geniul necesare pentru scrierea partiturii. Ce credeṭi?

N.M. - Este adevărat. Artiṣti mari, ca Iasha Heifetz ṣi Arthur Schnabel, au fost adevărate icoane, cum sunt fotbaliṣtii din ziua de azi. Aveau  personalităṭi ce depăṣeau dimensiunile reale.  Cred că încă vorbim de Beethoven-ul lui Heifetz sau al lui Kreisler sau al lui Isaac Stern, dar Beethoven e constanta. Toṭi trebuie să simtă recunoṣtinṭă faṭă de compozitor, pentru că le-a oferit un vector pentru a se realiza în viaṭă.

Cred că Enescu avea dreptate că aura ṣi stilul de viaṭă al vedetelor sunt puṭin disproporṭionate. Dar muzica e cea care contează. Ṣtiṭi că am cântat cu Enescu. Prin 1950 a venit la Londra. A cântat pentru BBC, cu orchestra, unde eu eram un modest violonist. Dar mi-l amintesc ca pe o personalitate.

S.V. - După peste 50 de ani de muzică, ce aṭi defini ca pe cea mai mare bucurie a dv.?

N.M. - Vă referiṭi la muzică?

S.V. - Poate putem extinde puṭin, vorbind ṣi despre viaṭa dv.?

N.M. - Am fost foarte norocos, trăind poate ṣi la momentul potrivit: cu modestul meu talent de violonist, am cântat doar cu cei mai buni muzicieni, care au avut o influenṭă importantă asupra mea. Am început să dirijez la momentul potrivit, cu repertoriul potrivit, care nu era prea bine cunoscut în 1960. Apoi industria discografică s-a dezvoltat dintr-odată, pe discuri de vinil la început, pe CD-uri, după 10 ani ṣi a trebuit să înregistrăm din nou. Aṣa că, din punct de vedere economic, am fost mereu ocupaṭi, iar din punct de vedere artistic, a fost o provocare. Ṣi mai presus de orice, am fost înconjurat de muzicieni minunaṭi: aproape că aṣ putea spune că le-am exploatat talentul, fiindcă ei nu capătă atâta atenṭie cât primesc eu.

Aṣ fi vrut să am toate aceste oferte când aveam 30 de ani!

Cu graṭia ce pare să îl caracterizeze, Sir Neville Marriner ridică bagheta la pupitrul orchestrei, în sala de concert sau în studioul de înregistrări. Această strategie, ce împleteṣte performanṭa artistică a ansamblului cu ṣtiinṭa de conducător a dirijorului au făcut ca numele Academiei Saint Martin in the Fields să fie unul din brandurile britanice de circulaṭie mondială.

S.V. - Rangul de nobleṭe v-a schimbat în vreun fel viaṭa?

N.M. - Complet: am devenit aṣa de snob, că nu mai vorbesc cu oamenii! Nicidecum. Sigur că apare o diferenṭă socială, lumea e conṣtientă că ai un rang de nobleṭe ṣi din când în când iei masa cu regina ṣi poṭi obtine mai uṣor o masă la restaurant. Dar în rest, nici o diferenṭă. Vă amintiṭi de un actor american, James Stewart ? Cinam cu el ṣi cu soṭia lui în Hollywood, iar o doamnă sentimentală i-a spus doamnei Stewart: trebuie să fie grozav să fii căsătorită cu cineva atât de celebru. Dar ea i-a răspuns: acasă nu e celebru!

Viaṭa nu ṭi se schimbă, nu devii celebru acasă, eṣti acelaṣi dintotdeauna.

S.V. - Regina v-a acordat ṣi un premiu de excelenṭă pentru că asiguraṭi exportul muzicii dv.

N.M. - E ceva reclamă în asta. Am fost norocoṣi că industria discografică era pe atunci o parte importantă a economiei ṭării.

S.V. - Ṣi totuṣi n-aṭi primit bani de la guvern.

N.M. - Nu am cerut.

S.V. - Nici nu v-au oferit. Pe câṭi ani în avans aveṭi contracte ca dirijor?

N.M. -Trei ani, în cel mai rău caz. De obicei, doi. Iar soṭia mea a devenit tot mai selectivă. Imi spune: chiar vrei să stai trei săptămâni în locul acela oribil, fără muzee sau galerii ?

S.V.  – Călătoriṭi cu soṭia?

N.M. - Da. Ea e ades conṣtiinṭa mea. Voi cânta însă întotdeauna cu orchestrele care îmi plac, acest lucru nici ea nu-l poate schimba. Dar uneori are dreptate, nu putem petrece mult timp în locuri mizerabile.

Nu cred că am devenit mai înṭelept

În 1985 regina Elisabeta a Marii Britanii a recunoscut contribuṭia capitală a dirijorului, înnobilându-l, astfel încât dl Neville Marriner a devenit Sir Neville. Guvernul francez i-a acordat ṣi el, în 1995, o distincṭie –Ordre des Arts et Lettres- pentru constanta susṭinere a culturii franceze.

Dar cea mai înaltă distincṭie i-a adus-o, desigur, publicul, care continuă să cumpere sutele de înregistrări ale Academiei Saint Martin in the Fields, realizate la Philips sau la alte case discografice de prestigiu. Precum ṣi sutele de melomani, care vin la concertele lui.

La vârsta senectuṭii, Sir Neville nu ṣi-a pierdut umorul. Intr-un interviu din 2000, declara: „Ingrozitor este faptul că, pe măsură ce îmbătrâneṣti, nu-ṭi pierzi atractivitatea, ci devii, dimpotrivă, tot mai căutat . Aṣ fi vrut să am toate aceste oferte când aveam 30 de ani!”

Ṣi totuṣi, nici la 89 de ani, Sir Neville nu pierde prilejul de a sluji muzica. Aṣa cum a făcut-o o viaṭă întreagă.

S.V. - La vârsta dv. vă consideraṭi un om înṭelept sau un dirijor înṭelept?

N.M. - Nu cred că am devenit mai înṭelept decât eram. Aṣ spune că am câṣtigat experienṭă în ambele domenii. Incă pot să iau decizii proaste, sunt sigur, iar uneori reacṭionez un pic prea repede. Nepotrivit pentru un înṭelept! Am învăṭat destule în 80 de ani ṣi pot folosi ce am învăṭat, ca să-mi pot controla viaṭa un pic mai bine.

S.V. - Să înṭeleg că nu aṭi atins seninătatea maximă?

N.M. - Nu încă.

Dacă Academia Saint Martin in the Fields este dirijată sau nu de un înṭelept, vom afla pe 20 ṣi 21 septembrie, când orchestra britanică, al cărei director muzical este, din 2011, Joshua Bell, revine pe marea scenă a Festivalului George Enescu. Audiṭie plăcută!