FOTO Tristeţea unui „Otello” în straie noi

Festival George Enescu 2013, „Otello”    FOTO ONB

După 14 ani, Opera Naţională Bucureşti a readus în repertoriu Otello, în „Anul Verdi”, dar în cadrul Festivalului „Enescu”, deci cu oaspeţi propuşi (sau  impuşi), creaţie extrem de iubită, aşteptată, firesc, cu nerăbdare şi interes.

A „beneficiat” însă de colaborarea cu regizoarea Vera Nemirova din Bulgaria (stabilită însă în Germania), evident readusă după ce, în ediţia din 2009, a pus în scenă Celan, lucrare prezentată apoi de 4 ori şi atât. De altfel, şi la pupitru a revenit astfel Keri-Lynn Wilson, frumoasa blondă (întâmplător soţia directorului Metropolitan) care tot atunci a condus, cu aceeaşi graţie, şi Manon Lescaut.

Desigur, asemenea invitaţi ar fi bineveniţi dacă ar avea şi calitatea necesară… Rău este că ONB rămâne cu această producţie, în care erorile şi aberaţiile abundă, într-o „recitire” logică doar pentru regizor. „Radiografia” acestei viziuni ar ocupa un spaţiu mult prea amplu, dar câteva repere se cuvin punctate, măcar pentru un amuzament… amar.

Spre exemplu, în primul act, se pare că pe o insulă sau poate pe o platformă petroliferă eşuată se refugiază sau se exilează un grup numeros (corul), păzit de soldaţi cu „kalaşnikov”, primind apoi „ajutoare” (de la cine??) pături portocalii, pe care nu le prea foloseşte nimeni. Culmea este că şi Otello şi cei din jurul lui par a fi ori refugiaţi, ori… din armata represivă (purtând iniţial acelaşi costum negru), pentru ca în ultimele acte să apară în uniformă de ofiţer de marină, albastră, cu chipiu… Corul urmăreşte vasul în furtună, se bucură că a fost salvat, dar Otello apare… în loja direcţiei, iar pe scenă se dă „din mână în mână” o bărcuţă pneumatică verde; Otello (deloc maur) intră apoi pe scenă de mână cu Desdemona (îmbăcată în rochie de mireasă), putând o făclie cu care aprinde şi „fuoco di gioia” dintr-un cazan ruginit (ca la „homleşi”) la care se încălzesc şi se retrag; Cassio şi Roderigo se luptă cu… sticle sparte (deşi textul vorbeşte despre spade…), batista joacă un rol important, pentru că la replica lui Otello „până şi Desdemona s-a trezit”, cade de sus o… batistă, dar tânăra apare mult mai târziu, sărutată… prin batistă, duetul de dragoste finalizându-se în… barcă.

În actul II, decorul este completat cu o masă şi scaune de bucătărie, apar şi chelneri (pe platformă? pe insulă? la refugiaţi??), Iago bea dintr-o sticlă, fumează şi… citeşte ziarul, bătând din palme (ca David Copperfield) pentru a se aprinde lumina în sală (de ce??) ca să poată cânta celebrul Credo, Desdemona, ajutată de Cassio (care deci nu se fereşte deloc de ochii lui Otello) împarte din nou ajutoare (sticle cu apă…), iar cu corul de copii face… bărcuţe-avioane din hârtie, Otello (cu ochelari de soare!!) se aşază degajat la masa-cârciumă, joacă şah cu Iago şi… povestesc, iar după duetul lor care ar fi trebuit să fie neuitat, se taie cu cuţitul pe piept în semn de „frăţie”. În actul III, Otello doarme agitat, învelit în pătura portocalie, se ridică şi îi spune brusc lui Iago să… continue ce spunea (când??), în timpul monologului scoate o cutie din buzunar şi se mânjeşte pe faţă cu cremă neagră(??!!), punând-o apoi la loc tacticos, îi primeşte pe solii veneţieni (îmbrăcaţi de gală) cu cămaşa desfăcută şi pătura pe spate, din pod cad nenumărate batiste albe după care aleargă căutând „acea” batistă, se prăbuşeşte adunând şi parcă… mâncând sau mirosind batistele, ca omul grotelor, nimeni nu pricepe dacă „oficialii” au venit în vizită la… refugiaţi sau… la cine, iar Cassio este numit „şef” în locul lui Otello (peste… ce? peste cine??). Trecând peste multe altele asemenea, în ultimul act Emilia aduce două geamantane anemice, din care îi dă Desdemonei rochia de mireasă, dar le lasă în drum (pregătite pentru plecarea la Veneţia?...), „maurul” apare în uniformă albastră, împătureşte haina tacticos, după ce îşi omoară soţia soseşte şi Iago care o ucide pe Emilia (??), iar Otello se sinucide cu un cuţit… găsit pe jos, dar nu cade lângă Desdemona, ci lângă copac… Ar fi de-a dreptul umoristic, dacă nu ar fi îngrozitorde trist…

Scenografia Vioricăi Petrovici se pliază, evident, pe cerinţele regizorale, în decorul unic platforma în pantă, foişorul ca de închisoare (dar prin care intră şi ies personajele, uneori mai păzesc şi soldaţii…) şi copacul straniu din metal, luminat din interior, desfăşuându-se întreaga dramă, dar totul înconjurat de imense ziduri metalice, ca într-o carceră (doar pe fundal se schimbă lumina, apoi cade o cortină neagră). La începutul spectacolului, o pânză-cortină roşie cade sugerând apoi un posibil „covor roşu” pe care… nu-l foloseşte nimeni, iar la debutul actului III pânza este neagră. Costumele sunt amalgamate, sărăcăcioase pentru „refugiaţi” (?), modern-neutre pentru interpreţii rolurilor (cam prea multe schimbări de veşmânt la Iago, care probabil a venit şi el pe acea insulă-platformă cu un geamantan…), elegante pentru veneţieni, şi aproape totul se derulează într-o lumină difuză, albastră, imaginea fiind sugestivă… în „cheia” respectivă.

Înainte de a comenta evoluţia în plan muzical, trebuie să mă opresc la articolul ce tronează de zile bune pe site-ul oficial al festivalului, nesemnat dar… incredibil, scriind, spre exemplu, că „orchestra şi corul au fost dirijate de Keri-Lynn Wilson” – rezultând că soliştii au cântat „de capul lor”, apoi că „din distribuţie au făcut parte membri ai Corului ONB, între care Marius Budoiu, Iulia Isaev” etc., deşi Budoiu este invitat de la Cluj, iar ceilalţi sunt, evident, solişti, necum din cor; „decorul simplist evocă un spaţiu din Cipru”, ceea ce nu s-ar zice, dar oricum nu e… simplist, poate simplu…Trecând peste faptul că personajul principal este notat Ottelo, aflăm cu stupoare că Budoiu, „pe lângă repertoriul în muzică, el este şi Doctor în Muzică” (!!!), apoi că Ştefan Ignat este, din 1999, „primul solist al Operei Naţionale” (până atunci probabil că teatrul nu a avut niciun solist…), abordând şi… „rolul Contelui de Luna din Traviata II de G. Verdi” sau „rolul titular din Oedip de G. Călinescu”!!! Ce se mai poate adăuga? Şi nimeni nu vede??! Un alt aspect este modificarea distribuţiei, fără ca cineva să anunţe (exceptând înlocuirea lui Peter Seiffert cu Marius Budoiu, din motive diverse), la Operă un a existat un „fluturaş”-program sau măcar un anunţ la microfon, aşa încât până şi acest comentariu „inteligent” de pe site se referă la… cine nu era pe scenă, aflând totuşi că la primul spectacol, în Desdemona a apărut Iulia Isaev, i-a apreciat pe Marius Boloş sau pe Maria Jinga, care au cântat în… a doua reprezentaţie, la premieră evoluând  Mihnea Lamatic şi Mihaela Işpan. De ce o asemenea „discreţie” (sau… dezinformare?...) nu am înţeles – poate pentru a nu contrazice cele notate în caietul-program al festivalului, mizând pe faptul că publicul oricum nu-i (re)cunoaşte… Ce mai contează că în distribuţia trimisă pe e-mail apare personajul „un arald” – în ce limbă o fi oare?...

Spectacolul este pus la punct, s-a lucrat imens şi cu o solicitare extremă, soprana anunţată pentru ambele spectacole a apărut doar în al doilea, Marius Budoiu a susţinut toate repetiţiile, aflând cu două zile înainte de premieră că va prelua şi cele două reprezentaţii, ceea ce a însemnat un efort ieşit din comun, rezolvând dificilul personaj Otello cu inteligenţa şi muzicalitatea sa bineştiute, apelând adesea la cântul în falset „întărit”, asemeni lui Ştefan Ignat care, pentru a dovedi că este expresiv, a şoptit până şi cuvintele care se cereau accentuate (în povestirea „visului” sau chiar în dialoguri diverse), iar în momentele de forţă glasul său continuă să fie agresiv, lipsit de armonice, chiar detimbrat în grav. Iulia Isaev a fost o apariţie delicată, inocentă şi parcă uşor detaşată de realitate, interpretând cu fineţe şi eleganţă partitura, frazarea, maniera în care a construit vocal personajul reliefându-i timbrul cald, conducerea excelentă a liniei melodice, înţelegând perfect cine este Desdemona „sa”, probabil cea mai frumoasă pagină muzicală din tot spectacolul fiind aria şi rugăciunea din ultimul act; şi am trecut astfel în plan secund micile neîmpliniri de ordin tehnic…

Dar Nicoleta Ardelean a optat pentru o abordare mai implicată, mai voluntară, glasul său, cândva deosebit de generos, fiind acum doar amplu şi destul de incisiv, poate pentru că a pierdut din rotunjime şi vibraţie. Cristian Mogoşan a încercat să-şi mai tempereze intensitatea vocală în Cassio, personaj care totuşi îi rămâne străin, în timp ce Liviu Indricău este mult mai adecvat tânărului cuceritor, dezinvolt, expresiv şi maleabil scenic, având şi un timbru calitativ, cu penetranţă şi strălucire juvenilă, cu o prezenţă pe măsură. În Emilia, Mihaela Işpan uşor stridentă în ultimul act, foarte bine Maria Jinga, în nota cerută Mihnea Lamatic sau Marius Boloş (Lodovico), Andrei Lazăr (Roderigo), Iustinian Zetea (Montano) sau Ionuţ Gavrilă (…un arald – deci Heraldul). Orchestra a sunat neaşteptat de bine, omogen, suplu şi expresiv, cu pianissime cum demult nu am auzit la Operă, corul (pregătit cu minuţie de maestru Stelian Olariu) a fost, ca de obicei, la înălţime, depăşind cu mult curaj dezechilibrele generate de tactarea… neaşteptată a dirijoarei, corul de copii de asemenea (păcat că în programul de festival nu figurează şi numele Smarandei Morgovan, cea care probabil a lucrat cu ei).

Se pare că „se poartă” deschiderea” tuturor salturilor tradiţionale, prezentându-se acum partitura integrală, cântată în general cu acurateţe, lipsită însă de dramatism, de anvergură, de încărcătura trăirilor intense, uneori trenează, încleşările nu prea există cu adevărat, dar toată lumea se străduieşte să răspundă cerinţelor regizorale, chiar dacă, aşa cum spuneam, în mare parte sunt aberante şi hilare. Dacă nu s-au aplaudat arii, duete sau ansambluri care altădată stârneau ovaţii (dacă era cazul…), la final entuziasmul sălii a fost pe măsura unui eveniment de cotă internaţională, semn că publicul „de festival” se bucură că a fost în sală, chiar dacă nu a înţeles mare lucru. Mulţi dintre melomani sau muzicieni fie au plecat, fie s-au enervat, s-au întristat sau… revoltat.

Dar cum în festival, cam din 2005, totul trebuie să fie minunat, apoteotic, nemaivăzut, trecându-se sub tăcere nu doar neîmplinirile, ci şi modificările sau înlocuirea unor interpreţi (aşa cum a fost şi la Otello, aşa cum probabil mulţi s-au întrebat de ce în program figurează, la pupitrul Filarmonicii, Bertrand de Billy, iar anunţurile insistente îl prezentau pe Leo Hossain, din motive doar de unii ştiute); iar dacă pseudo-cronicile agreate şi postate pe site-ul oficial sună precum cea citată (din 7 septembrie), toată lumea e mulţumită – mai puţin iubitorii operei verdiene… Citim însă în acel text… de neuitat că „până la final artiştii de pe scenă au demonstrat o colaborare excelentă cu orchestra, timpul trecând repede şi intens. La final, când a căzut cortina, publicul a rămas tăcut timp de câteva secunde, pentru a exploda apoi în aplauze emoţionante”. Că au fost şi câteva huiduieli (ceea ce la noi e o raritate), că nu a căzut cortina, ci s-a închis, că acea tăcere nu „trăda” suspansul ci stupoarea – cine vrea să observe?...

Cât despre expoziţia din foyer, cuprinzând cinci fotografii cu solişti de altădată care au apărut în Otello pe scena Operei, conduce la concluzia că au fost doar trei baritoni, două soprane şi câţiva tenori de valoare care au abordat rolurile principale, dar până în anii ’70… Ce contează că producţia s-a reluat şi în ianuarie 1985 (cu Sanda Şandru în Desdemona) sau în februarie 1999 (cu reputatul Corneliu Murgu în rolul titular) sau că în distribuţii s-au regăsit, de-a lungul vremii, şi Aldo Protti şi Eugenia Moldoveanu şi mulţi alţii „de calibru”, fără a mai aminti de seara în care, la vechiul sediu, legendarul tenor Aureliano Pertile a cântat alături de îndrăgitul Şerban Tassian (şi există o fotografie istorică…), bariton prezent, din fericire, în câteva imagini-document…