5 septembrie  – Prima întîlnire cu ochii albaştri ai muzicii franceze, un moment britanic cam incert şi convingerea mea că mîine vom avea un concert de referinţă.

Philarmonie de Paris - încă în construcţie, aici avem imaginea virtuală a proiectului - va fi sala în care Orchestre de Paris va avea reşedinţa din 2014, cînd legendara Pleyel va fi părăsită.

De cum am intrat în Sala Palatului, am avut senzaţia că publicul, magnific în toate serile de pînă acum, joacă în seara asta cu rezervele.

Bineînţeles că mă aşteptam să nu mai fie aglomeraţia din primele zile. Daniel Barenboim şi Radu Lupu sînt nume imense şi e greu de crezut că în acest Festival interesul stîrnit de ei va mai fi egalat - poate la Concertgebouw, poate la reprezentaţia cu J. Malkovich, poate la operă, la ”Otello”.  Dar mă aşteptam ca Orchestre de Paris cu un program Berlioz – Britten – Saint Saens să nu adune aceeaşi participare ca Brenboim şi Radu Lupu cu un program în care aveam Enescu, Mozart şi Beethoven (vorbesc despre primele două seri, împreună). Ca să nu fiu înţeles greşit, mă grăbeesc să precizez că sala a fost, şi de această dată plină. Doar că oamenii, în general, erau alţii. Hainele erau mai de stradă, numărul celor care au intrat după începerea concertului şi li se părea normal să ridice rînduri în picioare pentru ca apoi să discute în şoaptă cu cei care le ocupaseră locurile a crescut, telefoanele mobile au sunat de cîteva ori, disciplina aplauzelor doar la momentele potrivite a fost mult mai puţin riguroasă, iar ţîşnirea în picioare a spectatorilor imediat ce încep să aplaude şi indiferent de ceea ce s-a întîmplat pe scenă a fost cvasigenerală. Pe scurt, numărul celor care nu respectă codul locului şi momentului a fost mult mai mare. Habar n-am dacă din neştiinţă sau din mitocănie, dar diferenţa dintre felul în care s-a comportat publicul în primele două zile şi cum s-a comportat acum era lesne vizibilă.

1.Concertul a început cu uvertura la ”Corsarul” de Berlioz. O bucată muzicală scurtă, de cîteva minute, adorabilă altfel. Berlioz are darul special de a stîrni imaginaţia ascultătorului. Poate că la nici un alt compozitor nu simt, de-odată, cum imaginaţia mea o ia razna. Sub muzica lui Berlioz, văd lumi exotice, colorate nepămîntean şi luxuriant, ape de culori neverosimile joacă perfect estetic în faţa ochilor mei, munţi semeţi şi prietenoşi, văi clocotind de aer proaspăt şi vietăţi fabuloase. Mirosuri şi apusuri ca la Macedonski mă înconjoară de-odată. Nimic agresiv, nimic periculos – dimpotrivă, imaginaţia mea deschide, sub muzica lui Berlioz, spaţii seducătoare, care cheamă la aventuri dintre cele mai plăcute. Şi imaginaţia lui Heine era stîrnită de Berlioz, doar că în alt sens: ”muzica lui îmi duce mintea la imperii fabuloase pline de păcate fabuloase”. În fine, nu sînt bine lămurit cît de independentă e imaginaţia cuiva de ceea ce îşi doreşte de fapt, dar acesta e un amănunt. Publicul a prizat din plin micul moment muzical şi Orchestre de Paris a dovedit din plin că principala ei calitate este aceea de a livra muzica aproape pictural.

2. A fost bine că publicul a gustat din plin mica introducere de Berlioz, pentru că ceea ce a urmat a fost, din toate punctele de vedere, o provocare de un cu totul alt gen: concertul pentru vioară de Benjamin Britten. Paavo Jarvi a înregistrat acest concert acum vreo patru ani, pentru Decca, cu Janine Jansen şi London Symphony, reuşind un cd mult apreciat şi de public şi de critici. Britten este, cum s-ar spune în termeni de business, cel mai bun produs de export al componisticii britanice, un fel de Enescu al lor. Aşadar, auspiciile pentru acest concert erau promiţătoare.

Deşi începutul concertului pare aproape un citat din Beethoven, totuşi, la momentul elaborării sale (1938-1939), alţii erau idolii lui Britten: Mahler în primul rînd (o pasiune mai veche), Şostakovici  şi Berg (pe care îi descoperise în 1936, adică exact în timpul în care începuse să se gîndească la acest concert). Dacă punem în paranteze începutul cu timpani, vedem că aproape nimic din Beethoven nu mai este acolo, dar că influenţele celor trei ”moderni” sînt evidente. În anii formării sale intelectuale, Britten a lucrat foarte aproape cu W.H. Auden. Nu avea cum să nu fie ”un modern” din punctul de vedere al opţiunilor estetice. Astfel, concertul, deşi nu este lipsit de autenticitate, nu pare deloc original deşi, la vremea premierei sale în 1940, multora li s-a părut că e ceva cu totul nou. Este corect să menţionez că experţii remarcă, totuşi, cîteva note de originalitate, în privinţa formei mai ales. Pentru ascultătorul obişnuit, ca mine, originalitatea nu se poate sesiza. Dacă eşti familiarizat cu Şostakovici, cu felul acestuia de a utiliza orchestra pentru a reda anumite culori în plan superficial şi anumite momente de conflict interior în plan mai profund, dar şi cu Mahler, cu tipul lui de tensiune muzicală, e greu să remarci ceva cu totul nou la acest concert. Altfel, în acest perimetru ştiut, concertul are valoarea sa certă. Este onest şi legitim după orice criteriu am judeca o compoziţie.

În această seară, concertul pentru vioară de Britten a fost interpretat de Vilde Frang, o violonistă norvegiană de 27 de ani. Din locul în care am stat eu, vioara se auzea înfundat în registrul ei obişnuit şi,  la notele înalte, strident. Sînt sigur că am nimerit unul din multele locuri surde ale acestei săli şi, de aceea, ar fi nedrept să spun cum mi s-a părut că a cîntat Vilde Frang. Totuşi, am remarcat la ea un anume lirism, nu neapărat ca o predispoziţie poetică în sensul romantic al cuvîntului, cît ca pe o sensibilitate  modernă , profundă şi neviciată. De altfel, am înţeles din puţinele date pe care le am despre ea, că preferă repertoriul secolului XX şi, cînd vorbesc despre lirism, exact la spiritul poeziei secolului XX mă refer. Astfel, Vilde Frang pare a fi destinată pentru opusuri precum concertul pentru vioară de Britten.  Am remarcat la ea şi o anume înţelepciune a cîntatului. Totuşi, concertul e greu. Vioara cîntă aproape fără întrerupere pe tot parcursul concertului, iar Vilde Frang mi-a dat mie, cel plasat într-un loc nepotrivit pentru această audiţie, sentimentul că stăpîneşte nu doar ceea ce tehnic are de cîntat, ci şi spiritul lucrării. Suprema probă că Vilde Fragn cîntă foarte bine acest concert (chiar dacă, repet, eu nu pot ştii cum a cîntat în această seară) este că şi ea şi concertul vin din şi trăiesc în aceeaşi lume. Concertul acesta este (şi) despre ea. Aşadar, e greu să-l rateze.

Britten a scris această lucrare într-un moment de agitaţie interioară provocată de probleme mai degrabă politice decît de altă natură. Ideile generale ale concertului le avea încă din Anglia, dar scrierea lui s-a petrecut în Statele Unite într-un timp în care  războiul începea. Britten, pacifist convins, era foarte neliniştit pentru că nu ştia ce ar trebui să facă cînd ţara lui e atacată. Să se întoarcă şi să lupte, deşi detesta războiul, sau să rămînă în America şi să compună. Tensiunea acestei incertitudini era sporită faptul că iubitul său, tenorul englez Peter Pears,  era absolut decis să se întoarcă în Anglia şi să lupte dacă ţara va fi atacată. Pînă la urmă, nu s-au întors în Anglia chiar atunci, ci abia în 1942 - dar momentul elaborării concertului coincide cu această problemă care îl măcina pe compozitor.

De altfel,  se vede că neliniştea pricinuită de un eventual război îl urmărea şi pentru că acest concert era scris anume pentru Antonio Borsa, un violonist spaniol exilat din cauza războiului civil care a avut loc în ţara lui între 1936 şi 1939. De fapt, acest concert este construit pe o imensă teamă de război şi pe o imensă incertitudine – ”ce fac dacă începe?”. Precizez că acest concert nu este despre război, ci despre spaimele pe care aproapierea războiului le naşte în sufletul unui pacifist. Publicul bucureştean nu prea a rezonat, cum spuneam, cu această piesă.

3. Patrea a doua a concertului din această seară a avut rolul de a deschide apetitul pentru concertul de mîine. Orchestre de Paris a etalat măiestria în simfonia a III-a cu orgă de Saint Saens. Cum să nu ne placă Saint Saens?

Iată ce credea el: ”artistul care nu se simte complet satisfăcut de liniile elegante, de culorile armonioase şi de frumoasa succesiune a corzilor nu înţelege arta muzicii”. Cum să nu ne placă un compozitor cu un asemenea credo?

Cu mulţi ani în urmă, privind un faimos tablou impresionist la Muzeul de Artă Modernă din New York (Reflecţia norilor în lacul cu nuferi al lui Monet), un reputat istoric de artă alături de care mă minunam în faţa pînzei imense, a exclamat: ”Vezi, pictura franceză are ochi albaştri”. Mi-am adus aminte de această remarcă, după mulţi ani, tocmai în seara asta, în sală, ascultînd această splendidă simfonie cîntată atît de frumos de Orchestre de Paris. Mă întreb , ce culoare au ochii  muzicii franceze? Tot albaştri, cred. În orice caz, simfonia aceasta are ochi albaştri. Senini precum partitura extraordinară a suflătorilor, profunzi precum sunetul orgii adăugată orchestrei (pînă şi orga sună diafan la Saint Saens!), mari precum spaţiul melodic larg ale simfoniei.

Totuşi, nu ştiu de ce, nu mă părăseşte impresia că exerciţiile de astăzi ale orchestrei, care, evident, se simte ca la ea acasă în repertoriul francez, au fost un fel de încălzire pentru mîine, cînd muzicienii de la Orchestre de Paris vor cînta Enescu şi Prokofiev. Aşadar, cu intuiţia că mîine vom avea multe de spus, păstrez notele mele despre dirijorul Paavo Jarvi pentru mîine. Mărturisesc, doar, că Paavo Jarvi este unul dintre preferaţii mei. Aşadar, à demain...