Un psihiatru din Capitală, despre ancheta din cadrul crimei din Caracal: „testul adevărat al momentului este cât de bine se pot organiza profesional anchetatorii”

Un medic psihiatru din Bucureşti, Gabriel Diaconu, a prezentat detaliat, într-o postare pe pagina sa de Facebook mai multe detalii tehnice de care anchetatorii ar trebui, în mod obligatoriu, să ţină cont în cadrul crimei din Caracal.

 „Oasele spun o poveste. Dinţii spun o poveste. Totul spune o poveste, inclusiv tăcerea suspectului”, arată Gabriel Diaconu, duminică, pe pagina sa de Facebook.

„Vreau să explic, pe larg, câteva lucruri tehnice care probabil ocupă mintea celor dornici ca în cazul de la Caracal să se facă dreptate. 

Am să încep cu felul în care se obţin probele relevante pentru anchetă, şi locul ocupat de expertiza forensică (medico-legală), dar şi ce-ar trebui să fie interviul informat psihologic-criminologic al suspectului, evaluarea lui medico-legală psihiatrică la acest moment al anchetei, şi apoi am să trag câteva concluzii pe fond. 

Unele dintre descrierile care urmează sunt grafice, astfel că merită discreţie, şi consideraţie.

Din start, am să spun un lucru care-mi pare fundamental. Dacă, şi insist - dacă! - locuinţa persoanei aflate în custodia poliţiei este o scenă a crimei, felul în care autorităţile au delimitat acest loc de priviri curioase a fost suboptimal. În forensica modernă, este crucial ca numărul persoanelor care interacţionează cu scena crimei să fie redus la minim, respectiv ca aceste persoane să poarte echipament special de protecţie, încât propriul lor ADN, propria lor biologie să nu contamineze probele prelevate. Perimetrul trebuie clar delimitat cu cordoane speciale, dincolo de care se înregistrează fiecare persoană care este implicată în anchetă. Spun aceste lucruri spre aducere aminte că ”oasele” găsite la faţa locului, precum şi obiectele decorative (”bijuterii”) au fost puse pe o pătură, în loc să fie strânse individual, puse în pungi sterile etichetate, cu etichetă individuală. 

O scenă a crimei nu este obligatoriu să fie sângeroasă, dacă moartea victimei s-a produs prin blocarea căilor respiratorii, sau traumatisme închise, sau prin administrarea unei substanţe toxice. Pe de altă parte instalarea morţii se face cu relaxare sfincteriană. Atât urina, cât şi materiile fecale conţin epiteliu/ resturi epiteliale care pot reprezenta un punct de plecare pentru o analiză avansată. 

Ideal se caută de la fire de păr, unghii, fragmente tegumentare, alte ţesuturi, până la - cum e cazul de faţă - dinţi, oase etc. Incendierea/ incinerarea unor ţesuturi biologice produce degradarea lor termică, şi funcţie de temperatura arderii poate duce la calcinare, deci compromiterea ADN-ului. 

Drept urmare - dacă ADN-ul nu este intact, integru sau nu poate fi multiplicat prin PCR/ LCR (reacţie polimerază/ ligază în lanţ), soft-ul de analiză nu poate produce o statistică relevantă. Adaugă la asta faptul că doar un procent foarte mic din ADN-ul uman este unic/ individual (unele studii spun că undeva la 0.1% e tipic), şi vei înţelege că testarea ADN este un mijloc foarte util, dar nu infailibil.

Intră aici în scenă specialiştii în imagistică/ radiologie forensică. Un expert forensic se va uita la dinţi, fragmentele oasese recuperate şi va căuta, într-o primă fază, să emită o ipoteză cu privire la a) vârsta persoanei căreia îi aparţin la momentul decesului, b) dacă era bărbat sau femeie (funcţie de caracteristici antropomentrice), c) dacă persoana respectivă suferea de o anumită afecţiune sau dacă există în fragmentele osoase sau dinţi indicii inclusiv despre cauza morţii. Dinţii prezintă unicul avantaj că, prin prezenţa smalţului dentar, sunt relativ rezistenţi la arderea incompletă (mai puţin calcinare), şi conţin ţesut biologic suficient pentru o eventuală analiză ADN. 

Analiza fragmentelor osoase este preţioasă şi prin evaluarea structurii lor interne, eventuale traiecte de fractură, de la care se poate construi un eventual mecanism al ruperii lor (dacă a fost traumatic, dacă obiectul traumatizant a fost ascuţit sau bont, sau dacă ruperea lor s-a făcut prin alt mecanism, spre exemplu interacţiunea cu o substanţă chimică oarecare). 

Ştiinţa a ajuns atât de performantă încât, prin evaluarea anumitor izotopi, se poate stabili cu relativă precizie timpul scurs de la momentul la care acele oase nu au mai primit hrană, prin raportul dintre anumiţi izotopi. Aşa ştim, spre exemplu, vârsta aproximativă a oaselor/ fosilelor găsite de arheologi. 

Admisibilitatea acestor probe este posibilă DOAR dacă au fost recoltate corect, conform protocoalelor, dacă au fost evaluate conform, şi dacă raportul este echivoc. Ele pot fi contestate fie pe fond, ori pe formă, de către apărare. Doar probele admise în dosar contribuie la fundamentarea acestuia. 

Vreau să mă îndrept, mai departe, asupra evaluării psihice a suspectului, atât în scop psihologic criminologic, dar şi medico-legal psihiatric. Vorbim, aici, de două lucruri distincte. Am să încep cu expertiza medico-legală psihiatrică. 

Rostul ei, într-o fază preliminară a urmării penale, este să stabilească dacă suspectul înţelege calitatea lui de suspect, dacă îşi poate organiza apărarea, respectiv dacă prezintă un pericol iminent pentru sănătatea lui, atât medical dar şi psihiatric (risc de suicid). Mai departe, expertiza se concentrează pe alte câteva aspecte relevante, anume diagnoza eventualei psihopatologii, prognoza discernământului la momentul săvârşirii faptei (doar dacă fapta este recentă), şi - nu în ultimul rând - capacitatea persoanei de a participa la proces. Expertiza include interviul cu psihiatri specialişti, precum şi evaluarea standardizată psihologică, folosind instrumente standard. Raportul de expertiză este util şi în faza de judecată, dar şi în faza de sentinţă, unde poate constitui un factor care să influenţeze natura, şi severitatea, pedepsei.

Evaluarea psihologic-criminologică adaugă expertizei medico-legale psihiatrice o dimensiune mult necesară, anume analiza motivaţiei infractorului dintr-o perspectivă specifică specialităţii. Prin asta, psihologia criminologică observă că determinarea criminală nu este obligatoriu raţională, sau raţionalizabilă, dar şi că homicidul are la bază universul fantasmatic de violenţă şi sexualitate al agresorului, şi că deci comportamentul lui, în această diateză, reflectă un univers intern deviant. Utilitatea acestei analize este că dacă înţelegi mintea criminală, e mai lesne să identifici narativa lui personală, dar şi mobilul, şi mecanismul prin care crima se produce. 

În cele din urmă, un dosar bine construit reîntregeşte acest corp foarte divers de dovezi/ probe, al căror rost în narativa crimei este crucial.

Drept concluzie, testul adevărat al momentului este cât de bine se pot organiza profesional anchetatorii, cât de oneşti vor fi ei privind nevoia logistică, prezenţa expertizei, şi eventuala nevoie de expertiză suplimentară, specifică. Ochii unei ţări sunt atent îndreptaţi asupra lor.

#medicinromania”, îşi încheie medicul postarea pe Facebook.