REPORTAJ Parteneriatul româno-american pus la încercare în instrucţie pe 0 grade, viscol şi nămol: Welcome to Hell!

REPORTAJ Parteneriatul româno-american pus la încercare în instrucţie pe 0 grade, viscol şi nămol: Welcome to Hell!

Foto Inquam Photos / Octav Ganea

Militarii români şi americani au desfăşurat în poligonul Smârdan un exerciţiu comun de trageri de luptă cu muniţie reală, executate de celebre tancuri M1A2 "Abrams", în prezenţa şefului Statului Major General şi a mai multor ofiţeri SUA, dar succesul exerciţiului a fost egalat de chinul soldaţilor: temperaturile de 0 grade, viscolul, ploaia şi nămolul au fost adevăraţii inamici ai zilei, tragerile executându-se în condiţii foarte dificile.

Ştiri pe aceeaşi temă

Nu pentru echipajele tancurilor, bine adăpostite, ci pentru militarii şi invitaţii care asistau de pe margine şi care au redus experienţa la trei cuvinte: "Welcome to Hell!".
Militarii români şi americani au desfăşurat în poligonul Smârdan un exerciţiu comun de trageri de luptă cu muniţie reală, executate de celebre tancuri M1A2 "Abrams", în prezenţa şefului Statului Major General şi a mai multor ofiţeri SUA, dar succesul exerciţiului a fost egalat de chinul soldaţilor: temperaturile de 0 grade, viscolul, grindina, ploaia şi nămolul au fost adevăraţii inamici ai zilei, tragerile executându-se în condiţii foarte dificile. Nu pentru echipajele tancurilor, bine adăpostite, ci pentru militarii şi invitaţii care asistau de pe margine şi care au redus experienţa la trei cuvinte: "Welcome to Hell!".

Pe hârtie, planurile arătau foarte simplu: vehicule blindate Bradley şi maşini de luptă MLI-84 ("Jderul") efectuează o misiune de recunoaştere, moment în care, în poligonul Smârdan, identifică tancuri inamice care avansează către ele. Obiectivul forţei invadatoare era de a cuceri poziţiile româno-americane şi a face o joncţiune cu o a doua forţă invadatoare, din Dobrogea. Forţele SUA şi ale României din Smârdan erau ultima linie de apărare în faţa acestei agresiuni. După un scurt schimb de focuri, Bradley-urile şi MLI-84 urmau să se retragă, în aşteptarea întăririlor. Obuziere autopropulsate M109A6 Paladin deschid focul pentru a opri avansul inamicului, stabilind o apărare zonală, care să pună bazele contraatacului. Odată oprite maşinăriile forţei invadatoare, M1A2 Abrams şi TR-85-ul românesc - tancuri principale de luptă / battletanks - aveau să intre pe câmpul de luptă. De aici, sprijinite din aer de MiG-uri 21, forţele româno-americane trebuiau să distrugă inamicul.

Această desfăşurare de forţe avea să fie urmărită de pe un mic deal, improvizat ca scenă, de către şeful Statului Major General, Nicolae Ciucă, adjunctul comandantului Forţelor Terestre ale SUA din Europa, generalul John L. Gronski, şi de către o serie de alţi ofiţeri români şi americani şi oficiali ai celor două state, printre care şi însărcinatul cu Afaceri al SUA în România, Dean Thompson.

Realitatea a arătat însă altfel.

La ora 10.30, jurnaliştii adunaţi în faţa Centrulului Secundar de Instruire pentru Luptă din Smârdan pentru a observa exerciţiul româno-american au fost urcaţi într-un camion militar, pentru un drum de 2 kilometri către poligonul de trageri. Mulţi protestau faţă de "lipsa de organizare" a armatei, care pusese la dispoziţie un singur camion, astfel încât nu toată lumea avea loc pe banchetele vehiculului. Militarii zâmbeau complice, având în vedere că în scurt timp asta urma să devină cea mai mică problemă a zilei - atât pentru jurnalişti, cât şi pentru militari. Drumul de 2 kilometri, parcus în circa 15 minute, a însemnat o schimbare totală de peisaj: dacă în faţa bazei Smârdan ploua, bătea vântul şi temperatura scăzuse la 5 grade, în mijlocul câmpului-poligon situaţia era mult mai dramatică. Ploaia fusese înlocuită de ninsori, vântul de viscol, iar temperatura abia atingea 0 grade. Solul nu apucase să îngheţe, astfel încât întregul câmp de luptă se transformase într-o baie de nămol, în care norocul era factorul cel mai important: o băltoacă putea însemna un bocanc înţepenit sau o groapă în care să îţi rămână piciorul până după glezne.

Jurnaliştii au fost coborâţi unul câte unul din camion şi întâmpinaţi de un militar cu unforma lipită de piele din cauza viscolului, dar care afişa un zâmbet larg, cu toţi dinţii: "Welcome to Hell!", spus într-un accent care încerca pe cât posibil să mimeze vorbirea americanilor, cu care probabil se obişnuise de mult timp la baza Mihail Kogălniceanu.

Urcaţi pe un deal, pentru a aştepta sosirea ofiţerilor şi oficialităţilor, militarii prezenţi, alături de jurnalişti, au navigat nămolul - de soiul cleios, care dă să îţi smulgă bocancii din picioare la fiecare pas - şi s-au instalat în dispozitiv, încercând să nu dezvăluie prin mimică sau gesturi chinul provocat de frig. Mulţi dintre ei nici nu erau îmbrăcaţi foarte gros, în special soldaţii americani, dintre care mulţi aveau capul descoperit. Toţi aveau să înfrunte ninsoarea transformată în grindină cu stoicism - ca nişte soldaţi adevăraţi, până la urmă.

La 11.30, după o scurtă întârziere, provocată în special de vremea potrivnică, exerciţiul a debutat, cu o descriere succintă a manevrelor ce urmau a fi executate. A venit şi anunţul anticipat de mulţi: Forţele Aeriene nu aveau să îşi facă apariţia, din cauza condiţiilor meteo. Peste acest anunţ, însă, cu precizie militară, în depărtare se auzeau deja bubuituri puternice. Forţele de recunoaştere au identificat inamicul şi pregăteau contactul.

"Sunetele pe care le auziţi sunt ale avioanelor care au angajat inamicul", ne-a anunţat comandantul trupelor române, explicând şi motivul absenţei avioanelor.

A urmat mai bine de o oră de manevre între trupele româno-americane şi cele inamice, care păreau că se desfăşoară conform planului, după cum zâmbeau şi vorbeau agitat între ei ofiţerii.  Aici s-au văzut însă, în practică, bunele relaţii dintre militarii americani şi cei români. Toţi soldaţii şi ofiţerii formau grupuri pestriţe, alcătuite pe oricare criteriu, cu excepţia celui al naţionalităţii. Soldaţii încercau să suporte şi ei frigul - care era deja amplificat de grindina fină care izbea chiar din direcţia câmpului de luptă, făcând aproape imposibilă urmărirea continuă a manevrelor - la fel de bine ca ofiţerii lor, cu zâmbetul pe buze, schimbând impresii.

"Nu ştiam că va fi atât de frig", s-a plâns un soldat american, destul de solid, dar nu foarte gros îmbrăcat - şapca militară lăsa să i se vadă o piele rasă a capului, înroşită de ger. Răspunsul omologului său român a fost o scurtă bătaie pe umăr şi un zâmbet.

Ceva mai încolo, un jurnalist încerca să înregistreze o intervenţie, însă nu putea privi direct în cameră din cauza viscolului (varianta cealaltă era ca grindina să bată direct în cameră, obturând orice imagine). În spatele lui, o femeie din Forţele Terestre ale SUA îl privea amuzată, cu sloiuri de gheaţă formate în jurul firelor de păr care ieşeau de sub chipiu. Un coleg român i-a atras atenţia, ea atingându-şi firele îngheţate şi râzând.

Unii au încercat să se încălzească în cortul oficial, ridicat lângă scenă, unde era deja un dute-vino de soldaţi, ofiţeri, demnitari şi membri ai Poliţiei Militare (cei din urmă însărcinaţi cu împiedicarea fumatului între cei patru "pereţi" ai cortului"). Se servea cafea şi ceai fierbinte, însă băutura era mai mult simbolică sub acele auspicii. Doi soldaţi - ca de fiecare dată, unul român şi unul american - schimbau impresii.

"Ăsta e ghinionul nostru, să facem instrucţie pe vremea asta. Nu înţeleg de ce nu au amânat", a spus românul. Replica a venit sub forma parafrazării unui vers dintr-o poezie "de suflet" a militarilor de peste Ocean: "Nu e rostul nostru să înţelegem de ce..." ("Ours not to reason why"), lăsând în suspensie continuarea: "Ci doar să-ndeplinim şi să murim" ("Ours but to do and die").

În afara cortului, obuzele continuau să-şi facă simţită prezenţa, în acel mod specific al câmpurilor de luptă: mai întâi sub forma unei explozii de lumină în vârful unei ţevi, apoi, uneori secunde mai târziu, ca un zgomot asurzitor, grav, şi lipsit de ecou. Doar o ureche foarte bine antrenată putea face diferenţa dintre maşinile de război care le aruncau, însă, aşa cum a explicat un militar către jurnalişti, o excepţie era uriaşul obuzier Paladin, cu o bătaie de 350 de km: "Îl recunoaşteţi când se aude că trage, apoi câteva secunde mai târziu când pică obuzul". Un ping-pong exploziv între ţeavă şi sol. Şi, deşi putea fi auzit, cu greu putea fi văzut, pentru că obuzierul era camuflat în câmp atât de bine încât doar un ochi ager l-ar fi prins detonând şi i-ar fi identificat prezenţa de pe margine. M109 este dovada vie a dictonului american "Dacă nu-i stricat, nu-l repara", fiind o maşinărie de război esenţială a SUA încă din 1963, de când a suferit doar îmbunătăţiri minore.

După ce câmpul de la Smârdan a fost timp de peste o oră brăzdat de obuze, iar forţele inamice au fost - desigur - respinse, ofiţerii şi demnitarii s-au strâns în cort pentru a oferi declaraţii jurnaliştilor. Vremea rea a deschis multe dintre declaraţii. Generalul Ciucă a ţinut să sublineze că militarii se "bucură" de condiţiile meteo adverse, pentru că atunci "şi rezultatele sunt pe măsură", iar soldaţii îşi arată adevărata valoare.

Americanii au repetat aceleaşi două mesaje fundamentale pe care le transmit românilor cu fiecare ocazie: sunt aliaţi foarte buni, profesionişti şi curajoşi, dar trebuie să continue să investească, să investească şi iar să investească în Apărare. " Actiala administraţie din SUA, precum şi cea precedentă, au subliniat că în NATO povara trebuie purtată în comun". Da, România este un "exemplu grozav" din acest punct de vedere, a alocat 2% din PIB pentru Apărare, însă în aer rămâne acel perpetuu "dar". "Dar mai trebuie".

Exerciţiul de la Smârdan este unul dintre primele dintr-o lungă serie care se va desfăşura pe parcursul anului 2017 - sunt instrucţii din ce în ce mai dese şi, potrivit şefilor armatelor, din ce în ce mai bune. Uneori poate părea că astfel de exerciţii sunt mai mult simple piese de teatru, decât reale prilejuri de a testa competenţele militarilor, dar diferenţele între păreri şi realitate sunt la fel de mari ca între planurile de pe hârtie şi condiţiile din teren. Cel puţin, exerciţiul de la Smârdan a arătat - pentru cei care s-ar fi îndoit - că meseria unui militar înseamnă mult mai mult decât un tras la ţintă, cu arma în mână sau din spatele manşei unui tanc, şi se vede tocmai în cum au ştiut să se afişeze, în campul de lângă Galaţi, militarii români şi cei americani, deopotrivă.

FOTO Inquam Photos / Octav Ganea 

Imagini din aceeasi galerie
  • FOTO Inquam Photos / Octav Ganea 
  • FOTO Inquam Photos / Octav Ganea 
  • FOTO Inquam Photos / Octav
Ganea
  • FOTO Inquam Photos / Octav Ganea 
  • FOTO Inquam Photos / Octav Ganea 
  • FOTO Inquam Photos / Octav Ganea 
  • FOTO Inquam Photos / Octav Ganea 
  • FOTO Inquam Photos / Octav Ganea 
Distribuie imaginea
citeste totul despre: