Raportul MCV - oglinda în care apărem aşa cum suntem

Înainte de o discuţie legată de Raportul MCV, trebuie spus că România şi-a asumat, de comun acord cu Uniunea Europeană, să fie monitorizată prin acest mecanism, pe baza Tratatului de aderare. MCV nu ni s-a impus, ci noi am agreat că este bine ca anumite aspecte ale statului de drept să fie examinate de un arbitru imparţial care nu poate fi acuzat de partizanat politic.

Este absurd ca în acest moment să te situezi pe o poziţie critică faţă de ultimul raport, fără a duce până la capăt raţionamentul: scutiţi-ne de MCV, vrem să ieşim din Uniunea Europeană.

Nu poţi pretinde doar avantajele apartenenţei la UE, fără să oferi în schimb singurul capital simbolic ce îl ai la îndemână: previzibilitatea. O ţară care vrea în 2006 să fie membru al UE şi apoi în 2013 afirmă că nu îi mai convin regulile europene este un partener imprevizibil.

Pe cei de la Comisia Europeană nu îi interesează nici vocaţia noastră perpetuă la identitatea europeană, nici gândirea noastră multilateral dezvoltată. Cei care redactează raportul MCV măsoară, în maniera cea mai tehnică posibilă, progresele sau regresele în calea îndeplinirii unui obiectiv fundamental, independenţa justiţiei.

La fel cum, în cazul Bulgariei, se măsoară progresele în privinţa combaterii crimei organizate. Presa bulgară a scris cumva că figurile influente ale crimei organizate nu sunt legate de mediul politic şi că de fapt sunt persoane de bună credinţă care doresc binele poporului? Cât de bine organizată este crima în Bulgaria, dar o asemenea abordare în presă nu a existat.

Cei care acuză că raportul a fost redactat subiectiv, doar prin consultarea unor anumiţi politicieni sau că ar trebui redactat un alt raport, ori că avem de-a face cu un comportament abuziv faţă de România ar trebui să se pună, pentru o scurtă perioadă, în poziţia celor care redactează acest raport.

Emisiuni în care judecătorii să fie în permanenţă atacaţi, bănuiţi de comportamente mai grave decât ale infractorilor pe care îi judecă nu există în ţările europene. Se comentează desigur conţinutul hotărârilor judecătoreşti dar niciodată nu se menţionează chiar şi numele unui magistrat, în afară desigur de cazurile ieşite din comun când un procuror (Garzon) sau judecător (Di Pietro) are merite excepţionale în actul de justiţie.

La fel cum americanii nu credeau că vor fi atacaţi de japonezi la Pearl Harbour, presa nu a crezut până în ultimul moment că va fi în centrul atenţiei Raportului MCV. Tocmai de aceea Comisia nu a mai trimis autorităţilor române un proiect de raport, înainte de a-l publica. Ne-am obişnuit în ultimii ani ca raportul MCV să fie dat « pe surse » în presă înainte de a fi publicat. Anumiţi politicieni sau înalţi funcţionari, în loc să răspundă observaţiilor punctuale ale Comisiei Europene, făceau coadă în redacţii sau la televiziuni pentru a fi primii care dezvăluie raportul «în exclusivitate».

Efectul era acela că, atunci când raportul devenea public nu mai era o surpriză pentru nimeni, infractorii erau demult obosiţi pentru a mai comenta, a câta oară, despre un raport bun sau rău - nici nu mai conta. De data aceasta, presa a fost luată prin surprindere, iar cei vizaţi de raport pentru marea corupţie au avut insatisfacţia de a nu mai se putea apăra în avans prin exhibarea nevinovăţiei în prime-time.

Raportul vizează mai multe aspecte care nu au suscitat atenţia în mass-media, deşi sunt la fel de îngrijorătoare ca şi poziţionarea presei faţă de independenţa justiţiei. Mă refer în continuare doar la aceste ultime aspecte, pentru a încerca să lămuresc pe deplin poziţia Comisiei Europene.

Raportul afirmă că au loc acţiuni de harassment împotriva unor persoane care lucrează în instituţii cu atribuţii judiciare sau de luptă împotriva corupţiei. Ce se întâmplă în prezent nu intră în conţinutul noţiunii de hărţuire, acceptată şi de legislaţia românească?

Cum putem califica situaţia unei femei care este şantajată cu relaţii sexuale de şeful ei pentru o promovare şi situaţia unei alte femei care ocupă funcţia de judecător şi este prezentată public ca având dereglări psihice ? Nu cumva vorbim de acelaşi fenomen?

Comisia Europeană a dat verdictul: hărţuire. Dacă se înţelege verdictul, instanţele judecătoreşti ar trebui să ia în calcul acest standard pentru a tranşa toate speţele aflate pe rol şi care privesc campaniile de presă împotriva unor magistraţi. Asta nu înseamnă îngrădirea libertăţii de exprimare, ci rezolvarea unor situaţii în care reputaţia profesională a avut de suferit pentru că acei magistraţi au avut curajul să spună adevărul şi să acţioneze corect, în pofida ameninţărilor fabricate de politicieni.

Un alt aspect din Raport asupra căruia merită să ne aplecăm foarte serios atenţia: Comisia Europeană afirmă că a primit numeroase raportări de intimidări sau hărţuiri. Este cineva atât de naiv încât să creadă că a fost vorba de un kommando anti-corupţie, dirijat de Monica Macovei, Codruţa Kovesi, Daniel Morar sau Cristi Dănileţ?

Nu cumva este vorba de plângeri adresate direct Comisiei de magistraţi, funcţionari, ori chiar cetăţeni fără calităţi oficiale care scriu pentru a raporta asemenea abuzuri ? Din discuţiile cu oficiali ai Comisiei Europene, se ştie că numărul plângerilor din România legat de funcţionarea justiţiei este uriaş, incomparabil cu nici un alt stat membru. Celor care chestionează sursele Comisiei li se poate răspunde foarte ferm că aceste surse sunt aceiaşi cetăţeni care, chemaţi la urne, i-au legitimat pe cei care acum contestă raportul MCV.

Raportul vorbeşte şi despre acceptarea hotărârilor judecătoreşti. Situaţia în care o decizie sau alta care nu sunt acceptate din simplul motiv că cei care o dau sunt subiectul unor campanii de presă nu poate genera motive de optimism pentru avansul în direcţia statului de drept. Este nevoie de un consens politic larg în vederea abţinerii de la discreditarea deciziilor justiţiei spune Raportul MCV.

Evaluarea este foarte corectă, deoarece acele posturi de televiziune în care magistraţii sunt ţinta predilectă a discreditărilor nu sunt independente, ci controlate politic. Din acest motiv, doar clasa politică poate rezolva o situaţie pe care tot ea a generat-o, activ sau chiar şi pasiv, prin simpla tolerare a unor campanii de presă care erau bazate pe minciuni sau simple supoziţii.

Raportul MCV exprimă unele dubii cu privire la rolul de arbitru al CNA. Se recomandă ca regulile existente în domeniul audiovizualului să fie revizuite pentru a asigura protecţia drepturilor fundamentale ale indivizilor şi a instituţiilor, precum şi asigurarea unor remedii eficiente. Fără pasivitatea CNA, multe dintre atacurile la adresa magistraţilor sau înalţilor funcţionari care urmăresc combaterea corupţiei nu ar mai fi fost continuate, iar posturile de televiziune sau ziarele care desfăşoară asemenea campanii ar fi fost mult mai atente.

CNA are instrumente, are ca membri persoane competente, îi lipseşte curajul de a fi pro-activ, de a nu mai adopta poziţia doar de a reacţiona la ce se întâmplă. CNA îi poate descuraja pe cei care iniţiază asemenea campanii, cerând inclusiv sprijinul Comisiei Europene care are legislaţie şi funcţionari cu experienţă profesională şi poate acorda un sprijin decisiv în această materie.

CNA este dotată cu instrumente perfect adecvate situaţiilor cu care se confruntă. Un exemplu în acest sens este art. 40 din Legea audiovizualului care interzice difuzarea de programme ce conţin incitare la ură pe criterii de rasă, religie, naţionalitate, sex sau orientare sexuală. Ce ar fi dacă s-ar adăuga la această enumerare şi discriminarea care are la bază « convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură », aşa cum rezultă din Carta Drepturilor Fundamentale a UE (art. 21)?

Carta produce efecte şi în România, nu este un instrument abstract care ar avea nevoie de legislaţie subsecventă pentru a fi aplicată. S-ar utiliza astfel un instrument foarte eficient al CNA în relaţia cu televiziunile care practică discriminarea pe motiv de exprimare a unor opinii care nu sunt în concordanţă cu viziunea patronului. Ce ar fi dacă art. 95ˡ potrivit căruia CNA poate retrage licenţa pe motiv de incitare la ură naţională, la violenţă publică sau la acţiuni care au drept scop disoluţia autorităţii de stat s-ar aplica?

Ce altceva se urmăreşte prin prezentarea repetată a erorilor judiciare sau a unor presupuse comportamente ale magistraţilor decât subminarea oricărei autorităţi cu care este investită o instanţă judecătorească ? CNA are instrumentele necesare, este nevoie doar să le aplice şi nu să se rezume la constatarea unor contravenţii sau a faptului că nu s-au plătit amenzi.

Îndemnul preşedintelui CNA de a organiza mese rotunde, dezbateri cu presa, lungi discuţii care probabil nu se vor finaliza niciodată, nu este altceva decât o încercare de a nu-şi asuma vina CNA: instrumentele există şi trebuie aplicate, fără teama că astfel s-ar încălca libertatea de exprimare.

Raportul MCV ne-a arătat cu exactitate oglinda momentului de faţă: nu putem avea o justiţie independentă şi un stat de drept funcţional câtă vreme admitem intoleranţa în spaţiul public şi câtă vreme presa nu găseşte mecanisme de auto-reglare şi izolare a comportamentului celor care, în numele libertăţii de exprimare, pun în aplicare deciziile politice ale patronilor. Orice altă interpretare a acestui raport nu face altceva decât să prelungească imaginea unei societăţi intolerante, în care opiniile nu sunt contrapuse altor opinii, ci sunt denaturate până la negarea autorului lor.

Dacă nu vor exista soluţii pentru reducerea gradului de intoleranţă, bazate pe o lectură obiectivă a raportului MCV, următorul pas este negarea instituţiilor publice prin declanşarea violenţei publice. Nu ar fi de mirare, este o reţetă care a funcţionat foarte bine în România din 1990 până astăzi, de fiecare dată cu consecinţe catastrofale.