E o reacţie firească să ne întrebăm dacă Procesul Revoluţiei, aşa cum se desfăşoară el astăzi, este cu adevărat serios şi dacă nu este un ultim şi cinic spectacol. Preşedintele Iohannis a reacţionat corect, căci el nu poate pune la îndoială seriozitatea demersului. Aşadar, indiferent ce crede în sinea sa, preşedintele trebuia să semneze cererea urmăririi penale pe care i-a adresat-o Procurorul General. Dar pentru cei care au asistat la farsa bine întreţinută aproape trei decenii, scepticismul este uşor de înţeles.

A fost pentru noi un nesfârşit motiv de uimire că, ani la rând, investigaţia asupra Revoluţiei şi mai exact asupra crimelor comise înainte şi după 22 decembrie 1989 a fost atribuită procurorului militar Dan Voinea, care nu era altul decât acuzatorul lui Nicolae Ceauşescu din cadrul procesului secret şi expeditiv din ajunul Crăciunului. Or, câtă vreme el fusese selectat să participe la o operaţiune atât de delicată înseamnă că fusese recrutat în cercul restrâns al complotiştilor care hotărâseră să-l elimine rapid pe dictator, fără să-i acorde şansa unui proces public. Prin urmare cum şi-ar fi putut imagina cineva că unul din oamenii de încredere ai autorilor loviturii de stat ar fi putut să-i cerceteze şi să-i trimită în instanţă pe aceştia? 

Este uimitor cât de multă lume a crezut totuşi că Dan Voinea ar putea fi un adevărat acuzator în Procesul Revoluţiei şi chiar până în ultimul moment când a fost destituit de Laura Codruţa Kövesi, pe atunci procuror general, lumea părea să-şi pună speranţa în pretinsele sale investigaţii. Oricât de controversată ar fi astăzi, Laura Codruţa Kövesi avusese dreptate când susţinuse că Voinea nu făcuse decât să tragă de timp şi să distrugă probele. Fusese însă atât de abil în iluzionismul pe care l-a practicat, încât unii l-au considerat pe Voinea o victimă a celor care nu ar dori aflarea adevărului.

În sfârşit, procesul a fost redeschis şi Parchetul a cerut urmărirea penală pentru Ion Iliescu, Petre Roman şi Gelu Voican Voiculescu pe temeiul celei mai grave acuzaţii posibile şi pentru care nu există prescriere: infracţiune contra umanităţii (Art. 439 Cod Penal). Desigur cercetarea a fost reluată cu alte premise, dar totuşi ne întrebăm ce probe mai pot fi administrate astăzi după eşecul bine organizat de până acum?

Puţini se îndoiesc probabil că Ion Iliescu este vinovat şi nici Petre Roman nu este exonerat cu totul, dar una este convingerea intimă sau cea politică şi alta este proba administrată în cursul unui proces. Cei care am trăit îndeaproape acele evenimente avem multe lucruri de reproşat echipei FSN care a preluat puterea: confuzia, diversiunile, teroarea bine întreţinută, executarea lui Ceauşescu la capătul unei farse judiciare, eliminarea brutală a opoziţiei pe cale de constituire, cenzura informaţională, totul culminând cu mobilizarea minerilor. Cu toate acestea nu am avut niciodată probe, în sensul lor judiciar, că Ion Iliescu ar fi fost cel puţin autorul moral al victimelor de după 22 decembrie 1989. Am nutrit, decenii la rând, convingerea că el nu putea fi străin de tot ce s-a întâmplat, ştiam cu siguranţă că a refuzat să organizeze alegeri libere, ştiam că îi chemase pe mineri în iunie 1990, dar nu am putut afirma niciodată că participase direct la organizarea diversiunilor încheiate cu atâtea victime. Şi tocmai de aceea am sperat că o investigaţie judiciară va produce aceste dovezi.

Dar, după felul în care au fost conduse până acum cercetările, ce mai putem spera? Şi dacă se va ajunge totuşi în instanţă, există un risc mai mare decât acela de a nu mai găsi probe concludente: riscul ca probele să fie ignorate şi ca judecătorii aflaţi sub presiunea morală a situaţiei să dea o sentinţă de condamnare ”necesară”, una cerută de spiritul public după modelul celei pronunţate împotriva lui Nicolae Ceauşescu. Ar fi însă regretabil să reedităm acea greşeală tragică, care a configurat parcă, în mod simbolic, modelul întregii justiţii post-decembriste.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle