După masacru. Prioritatea zero: supravegherea sau sărăcia?

Cum pot fi prevenite actele criminale de tipul celor întîmplate în Franţa în ultima săptămână? Răspunsul unanim al guvernelor, inclusiv al României, este mai multă securitate. Mai multă securitate - sau cum eufemistic o numeşte directorul SRI George Maior echilibru între libertate şi securitate- înseamnă mai puţină libertate.

Psihologi sociali precum Eric Fromm au arătat că oameni percep libertatea ca pe o povară (prea multe alegeri, prea multă responsabilitate) şi sunt dispuşi să o sacrifice, în conjucturi particulare, pentru securitate.

Mai multă securitate înseamnă şi sacrificarea agendei sociale prin instrumentalizarea politică şi ideologică a crimelor. Un exemplu vine din campania electorală din Grecia. Antonis Samaras, premier şi lider al unui partid de dreapta, a folosit atacul criminal de la Charlie Hebdo pentru a stigmatiza partidul de stânga Syriza (numit radical doar de dreapta care vrea sa-l delegitimeze) cu şanse reale să câştige alegerile cu o agendă socială. ''Syriza este pe o altă planetă. Vrea să acorde masiv cetăţenia, accesul la îngrijiri medicale şi protecţie socială tuturor imigranţilor ilegali'', spune Samaras descriind, fără să-şi dorească, unul dintre contextele în care s-au produs crimele din Franţa.

Masacrul din Franţa început la Charlie Hebdo este contrariul a ceea ce criticul New Yorker George Trow numeşte ‘context of no context’,(o excelentă analiză aici Adam Shatz, Moral clarity), este contextul tuturor contextelor, unul dintre ele fiind, evident, local şi integrînd o istorie de tensiuni sociale al perdanţilor postcolonizare si integrărării aşa cum a fost codificată de legislaţia franceză. A înţelege şi a explica nu înseamnă deloc a minimaliza responsabilitatea unor crime, ci este o parte esenţială a prevenţiei.

Cum altfel decât printr-un efort analitic al cauzelor poţi preveni actele de teroare a unor perdanţi izolaţi ai capitalismului, globalizării, liberalizării, multiculturalismului care se radicaliyeayă proiectând resposabilitităţi în interiorul unor credinţe sau ideologii? Cum poţi preveni crimele fraţilor Kouachi sau ale lui Andres Breivik care a ucis în Norvegia, în urmă cu trei ani 77 de oameni, nişte oameni obişnuiţi care ilustrează perfect banalitatea răului? Răspunsul complexului politico-militar este extinderea supravegherii. Dar pentru a preveni crimele unor oameni obişnuiţi care în anumite contexte se radicalizează şi pun mâna pe puşcă, este supravegherea totală.

Media mainstream foloseşte în legătură cu masacrul din Franţa cuvântul război care urmează să legitimeze, peste tot în lume, noi legi ce vor restrânge drepturile omului. Şi ce paradox sau ce ipocrizie: pentru apărarea democraţiei şi a libertăţii se recurge de regulă la acţiuni care subminează democraţiile şi limitează libertăţile, cu alte cuvinte produc aceleaşi efecte ca actele de teroare. Pentru a apăra democraţia americană, complexul politico-militar a recurs la tortură, compromiţându-şi astfel avantajul moral, baza legitimităţii şi acesta este un alt context al masacrului din Franţa.

Şi complexul politico-militar românesc intrumentalizează actele de teroare din Franţa prin repunerea pe masa discuţiilor a legilor supravegherii. Preşedintele Camerei Deputaţilor Valeriu Zgonea a făcut cam ca Samaras când a cerut PNL să retragă contestaţia depusă la Curtea Constituţională împotriva legii securităţii cibernetice. Aşa cum bine subliniază unul dintre activiştii Miliţiei Spirituale, Mihail Bumbeş, în România nu a murit niciun om din cauza terorismului, dar au murit oameni din cauza sărăciei.

În dezbatere publică a fost pusă strategia guvernamentală anti-sărăcie (termenul de dezbatere publică trebuie prelungit!) care descrie precarizarea cetăţenilor români: unul din cinci români se confruntă cu sărăcia determinată de venitul insuficient, şi o mare parte din sărăcia bazată pe venit este persistentă, trei sferturi dintre persoanele sărace aflându-se în această situaţie de cel puţin trei ani. O treime din populaţie este afectată de deprivare materială severă, în sensul că nu-şi poate permite să achiziţioneze articole considerate dezirabile sau chiar necesare pentru a duce un trai decent. Există inegalităţi în ceea ce priveşte acoperirea cu servicii medicale de bază. Există un număr semnificativ de comunităţi dezavantajate în care aceste probleme se cumulează, făcând aproape imposibilă întreruperea ciclului excluderii, fără ca membrii săi să fie sprijiniţi şi integraţi prin intervenţii din exterior.

Natural ar fi ca sărăcia să fie proritatea politicienilor nu legile supravegherii totale a cetăţenilor în numele unei securităţi iluzorii.