Săptămâna aceasta, protestele anticorupţie din România au fost subiectul unui editorial în cotidianul Le Monde.

Editorialiştii care au scris „L’Europe doit entendre la révolte roumaine, explică ce lecţii se pot învăţa din fenomenul revoltelor din România, cele mai importante după revoluţia din 1989: lupta anticorupţie a devenit un centru de greutate al democraţiei în aspiraţiile clasei de mijloc, iar Europa e percepută pozitiv, ca un scut, un garant al valorilor de demnitate şi dreptate.

Ca imagine externă, România a beneficiat de un trend ascendent, pozitiv, în ultimii ani,  datorat în cea mai mare măsură domeniilor creative, în fază cu piaţa internaţională. Două exemple, doar: filmul românesc e un brand de ţară puternic, iar de performanţele IT-iştilor români a auzit cam toată lumea.

Revoltele anticorupţie, larg comentate în toate mass media europene, i-au adus o celebritate nouă. E un moment în care România se afirmă şi politic (în sensul etimologic al cuvântului, de la grecescul polis care desemnează „ceva ce are legătură cu cetăţeanul”), având un cuvânt de spus în Europa de azi, dar nu prin elitele sale politice, ci prin societatea civilă.   

Surpriza acestei dovezi de maturitate la scara societăţii civile e cu atît mai mare cu cît ea vine într-o Europă care se simte rău, foarte rău. Am să dau exemplul Franţei, pe care o aşteaptă alegeri prezidenţiale în mai puţin de două luni.

Stânga, deja erodată de sfârşitul de mandat, spartă în mai multe ramuri dizidente, după alegerile primare n-a reuşit să facă o coaliţie, ca să creeze eventual o contraforţă în faţa dreptei creditată ascendent. Nimeni nu crede în acest moment că între cei trei candidaţi - unul de extremă stângă (Mélenchon), de stângă ecologistă (Hamon), şi de centru stânga (Macron) - ar exista vreo personalitate în măsură să reuşească trecerea în turul al doilea al prezidenţialelor.

De cealaltă parte, dreapta a jucat jocul primarelor şi a reuşit unirea în spatele lui François Fillon (dreapta - foto EPA), fost prim ministru al lui Nicolas Sarkozy, un liberal reacţionar pur şi dur, cu un program aproape cinic: dacă Sarkozy spunea, la vremea lui, „munciţi mai mult ca să câştigaţi mai mult”, Fillon vine şi spune „munciţi mai mult pentru a câştiga mai puţin sau, dar nu e deloc sigur, pentru a câştiga la fel”. Fillon a jucat în campania primarelor o carte a fermităţii şi a probităţii care i-a sedus pe mulţi electori. Ghinion, însă. Între timp, publicaţia satirică Le Canard enchainé a publicat o anchetă în care a dezvăluit faptul că prezidenţiabilul de dreapta, cel care îşi propunea să reducă numărul de funcţionari pentru că mânâncă prea mulţi bani de la stat şi nu fac nimic, şi-a angajat pe bani buni propria soţie, pe când era parlamentar, fără ca aceasta să facă, în realitate nimic, pentru banii pe care-i încasa... de la stat. Cum justiţia franceză a început o anchetă, din ce în ce mai mulţi susţinători ai lui François Fillon au început si ei să sară din barca sa electorală, unii din calcule politicianiste, alţii din dezgust faţă de duplicitatea şi aroganţa candidatului.

Trecând şi mai la dreapta, la extrema ei, nici Marine Le Pen (dreapta - foto EPA), şefa partidului Frontul Naţional, nu e uşă de biserică, permiţîndu-şi să dea cu tifla justiţiei care o convoacă în cadrul unei anchete de fraudă fiscală şi angajări fictive: în campania electorală n-are ea timp de instrumentalizări din astea, staţi un pic, mai vedem noi după alegeri... Ghinion, însă. Parlamentarii europeni tocmai s-au pronunţat pentru ridicarea imunităţii, e adevărat în cazul unei alte anchete, privitoare la proferarea de imagini violente.

Cu doar 50 de zile înainte ca francezii să-şi alegă viitorul preşedinte, climatul e sufocant, o anumită încrâncenare paroxistică dezbină şi mai tare poziţiile, deja ireconciliabile.

Dezgustul francezilor e pe faţă şi multe dintre comentariile la editorialul despre revoltele anticorupţie din România de pe platforma Le Monde o exprimă direct. Stupefiante rămân însă „culoarea” acestor comentarii, nemulţumirea profundă, sarcasmul, violenţa cu care sunt respinse toate semnalele care vin astăzi dinspre elitele politice, oricare ar fi ele.   

Există voci oripilate care aruncă în obrazul României acuza de ţară coruptă fără speranţă. Alţi comentatori îi acuză pe jurnaliştii de la Le Monde de susţinere angelică a unui europenism fără fond. O a treia categorie se autoironizează, amar: n-ar putea oare să vină românii să facă puţină ordine şi pe la ei prin ţară ?

Reconfortant, malgré tout: e pentru prima oară când suntem chemaţi undeva şi nu trimişi acasă.