Isteria cuprinde România

În România, nicio discuţie nu e mică, totul se transformă repede în apocalipsă ori ceva pe-aproape, măcar un potop care ne ameninţă. De exemplu, toată lumea prevesteşte invazia refugiaţilor, dar, deocamdată, prin ţară, nimeni n-a văzut măcar unul, aşa, de sămânţă.

Ba chiar am impresia că în România cea fără de imigranţi se discută despre cum îi vom întâmpina pe refugiaţi mai mult decât în Germania, cea în care ajung câteva sute de mii doar anul acesta.

Până la această amplă discuţie publică am crezut că doar noi, jurnaliştii, suntem superficiali. Dar m-am lămurit că orice om din ţară - fără nicio competenţă în această problemă europeană şi globală - are o părere perfect formată şi o susţine apăsat şi tare.

„Vai, vine apocalipsa refugiaţilor! Săriţi, ne mănâncă de vii!”, zic speriaţii. „Nu sunteţi sensibili deloc la dramele umanitare, meritaţi să vă spun că sunteţi proşti grămadă!” ”Ia acasă un sirian, că a trecut vara şi nu mai e nevoie să adopţi un grec!”, zic umaniştii de Herăstrău. Şi tot aşa, apelurile, insultele şi frânturile de informaţii circulă prin ţară de parcă s-a tâmpit brusc şi iremediabil tot poporul începând de la conducătorii săi.

Un parlamentar e speriat că ne iau nemţii refugiaţii buni şi rămânem noi cu aia mai proşti pe care „va trebui să-i folosim la lucrările câmpului”. Omul crede că refugiaţii sunt un soi de sclavi pe care şi-i împarte doamna Merkel cu Herr Iohannis, dar nu înainte după ce i-au evaluat intelectual şi fizic.

Apoi, statul nostru invocă Interesul Naţional când refuză cotele de refugiaţi stabilite de UE, dar nu explică nimeni ce ne împiedică, de fapt, pe noi, să dăm o mână de ajutor. Ne e frică? Suntem prea săraci? N-avem chef sau locuri de cazare? Care sunt, în definitiv, motivele împotrivirii?

Ajung să cred că, de fapt, ca şi populaţia, nici şefii statului n-au gândit şi n-au citit înainte să vorbească. L-au luat pe ”NU” în braţe şi acum o ţin langa cu nişte cifre cu zecimale. Mai e un pic şi le vom zice europenilor că suntem dispuşi să primim 1800,3 refugiaţi, că aşa a calculat un birocrat.

Un fost preşedinte zice hotărât, în virtutea competenţelor sale de comandant de nave, că refugiaţilor trebuie să le scufundăm bărcile „la chei", adică în porturile şi plajele de pe care pleacă. El pare să ştie cum dispare o flotă aşa că putem să-l credem în stare de orice.

Marea problemă a noastră, de fapt, este că n-avem o problemă, dar ne inflamăm de parcă am avea-o. Niciodată n-am văzut atâta habarnism exhibat în spaţiul public pe o problemă pe care, deocamdată, nu o avem.

E ca şi cum, călătorind cu trenul pe la Paşcani auzim că într-un vagon din garnitura Viena-Munchen s-au urcat nişte hoţi şi tragem repede semnalul de alarmă priponind personalul nostru, într-o hărmălaie şi panică de nedescris, în camp, la Blăgeşti.