Big Daddy, USR şi Herta Müller

Ce se mai salvează într-o frenezie ţărişoara! Şi onorul ei de familist! Precum şi „legea“! De cine? Doar nu „de-ai noştri“! În ţara liderilor hoţi şi agramaţi le apărăm, cu predilecţie, de „străini“. Şi de valori reale.

Se apără de presupuşi „calomniatori“. Între care, neaoşi ori alogeni, de mesagerii tristei realităţi a restauraţiei securiste.

„De-ai noştri“, în schimb, nimic de zis. Sunt buni, sunt minunaţi. Sunt extraordinari. Sub Liviu Dragnea, PSD-ul a reuşit, cred, performanţa unică în anale de a transforma ţara, tot mai vădit, într-un net ameliorat teritoriu al cartelului din Medellin. Mai precis, din Teleorman.

Mult îmbunătăţit, căci, spre deosebire de legendarul Pablo Escobar, Big Daddy dispune de un control total asupra Parlamentului. Acest for, în principiu cheie pentru democraţie, tocmai îşi absolutizează puterea, omorând statul de drept, de vreme ce pune pe butuci aşa-numitele „checks and balances“. Îl dezbară pe preşedinte de atribuţiile sale constituţionale, ca şi pe magistraţi şi poliţişti de instrumentele legale şi de capacitatea de a investiga, elucida şi pedepsi delicte.

În răstimp, cleptocraţia ultranaţionalistă pusă pe picioare de un partid pasămite de stânga, încă nedat afară, spre ruşinea lor, din rândul socialiştilor europeni, plănuieşte pedepsirea „defăimătorilor“. Mai precis a criticilor celor cu pâinea şi cuţitul, cărora nu le convin cleptocraţii, identificaţi de propaganda oligarhiei feudale, dragniote, cu „ţărişoara“.

De unde nu ajunsese, sub sinistrul regim comunist, să fie membră a USR, Herta Müller s-a trezit, printr-un scandal de presă, cu ştirea inedită că ar fi fost inclusă în Uniune, după 1989, fără să i se comunice acest statut.

O atare identificare nu e, desigur, o noutate. Şi protocroniştii lui Ceauşescu se pricepeau de minune să pună semn egal între dictator şi patrie. Din ea s-au văzut deci daţi afară, acum vreo trei-patru decenii, nu doar milioane de români, cărora nu le-a plăcut nici tiranul şi nici raiul comunist, ci şi scriitori minoritari intens detestaţi de regim, atât ca străini, cât şi ca rostitori ai adevărului cu grijă tăinuit şi puşi, ca atare, sub urmărirea şi la cheremul persecuţiilor poliţiei politice.

Revoluţia a schimbat vremelnic datele problemei. Represiunea pe faţă a încetat. Iar premiul Nobel acordat unei scriitoare din grupul de poeţi şi prozatori emigraţi din pricina prigoanei, le-a modificat vremelnic, statutul. De unde nu ajunsese, sub sinistrul regim comunist, să fie membră a USR, Herta Müller s-a trezit, printr-un scandal de presă, cu ştirea inedită că ar fi fost inclusă în Uniune, după 1989, fără să i se comunice acest statut. Ba s-a văzut şi demascată, cu mânie proletară, ca rău platnică a unei cotizaţii care nu i se solicitase vreodată. Încât numele ei s-a văzut târât în noroi.

A contribuit plenar la tăvălirea lui în mizerie şeful USR, Nicolae Manolescu. Care, reluat de Digi24, i-a înfierat „lipsa de interes“ în a-şi plăti cotizaţia. Potrivit declaraţiei lui, „Colegii de la Timisoara“ ar fi vrut „să facă o chetă, să-i plătească, dar trebuia să o întrebe şi pe ea, dacă vrea, iar ea a zis că nu o interesează. Asta e toată povestea. (...) În această situaţie se găsesc mai mulţi, şi Eugen Simion, şi Nicolae Breban, scriitori niteluş mai importanţi chiar decât ea, chiar dacă ea a luat Premiul Nobel. Dar asta nu are nicio legătură cu Nobelul…“

Declaraţia lui Nicolae Manolescu, cenzorul unui articol pentru România Literară, analizând acum câţiva ani, spre supărarea PSD, plagiatul premierului de atunci, Victor Ponta, se bate cap în cap cu alte două.

În ce măsură prietenul generalului de Securitate Pleşiţă, Breban, precum şi prietenul regimurilor PSD-iste, Simion, sunt realmente „niţeluş mai importanţi“ ca scriitori decât disidenta şi laureata premiului NOBEL, care s-a distins prin uriaş talent literar şi demascări ale Securităţii eficiente global, las pe alţii, mai avizaţi, să judece. Dar, mă întreb, cât de plauzibilă este această declaraţie? Cât de credibil, cel care o semnează, omul acuzat de mulţi confraţi de o conducere abuzivă a USR?

Declaraţia lui Nicolae Manolescu, cenzorul unui articol pentru România Literară, analizând acum câţiva ani, spre supărarea PSD, plagiatul premierului de atunci, Victor Ponta, se bate cap în cap cu alte două. Ambele perfect credibile. Una aparţine Brânduşei Armanca.

În „prezenţa d-lui N. Manolescu“, eminenta scriitoare şi jurnalistă fusese „bruftuluită public“, fiindcă ceruse literaţilor timişoreni „reînnodarea legăturilor“ cu confraţii lor bănăţeni prigoniţi de Securitate şi exilaţi în Germania. Culmea ironiei, într-o ţară condusă de un infractor şi năpădită de-un galopant restauraţionism securistic şi cleptocratic, i se pusese în vedere că statutul (USR) e sfânt. Ca şi cum un statut nu s-ar putea modifica prin introducerea calităţii de membru onorific. Brânduşa Armanca fusese, în plus, „admonestată“, că „doar n-o să facem noi chetă pentru nemţi“.

Nu mai puţin semnificativă e reacţia Hertei Müller, „singurul scriitor originar din România laureat al Nobelului pentru literatură“,  care, după relevă ziare.com, „a participat, la mijlocul lunii martie, la Târgul de carte de la Leipzig, unde a reprezentat, alături de alţi autori români, ţara noastră“.

Potrivit Hertei Müller, „nu am ştiut că fac parte din Uniunea Scriitorilor din România. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să fac parte din Uniune şi nimeni nu m-a anunţat că sunt membru. Când s-o fi întâmplat oare asta? Nici măcar vreo cerere să plătesc cotizaţia nu am primit. Când trăiam încă în România, urma să fiu primită în Uniunea Scriitorilor, dar mi-am condiţionat intrarea în Uniune de cea a lui William Totok (din Grupul de Acţiune Banat n.r.). Pentru că el nu a fost acceptat, nu am mai intrat nici eu. De atunci nu am mai avut niciun contact cu organizaţia. Nici nu mi-am mai exprimat vreodată dorinţa să devin membru al Uniunii. Cum poate fi numit acest teatru absurd? Înregimentare cu forţa, ca pe vremuri? Cineva ia o decizie peste capul meu şi apoi mă trage la răspundere pentru ea“.

Altceva e tratamentul aplicat Hertei Müller. Care, în fapt, îi priveşte pe români în genere. Căci li se înjoseşte ţara când i se înjosesc personalităţi ca ilustra ei fiică din Banat.

Nici presei, care a confundat o excludere cu o suspendare, omiţând să verifice ştiri, nu i se pot da note bune. Dar, dincolo de eroarea hilarei aprecieri, potrivit căreia suspendarea „drepturilor de membru al USR ale unei laureate a premiului NOBEL“ n-ar avea, chipurile, „nicio legătură cu premiul NOBEL“, tristeţe maximă îmi provoacă altceva. E lejeritatea cu care, în epoca hoţilor, imposturilor, analfabetismului şi apartenenţei la oştirea securiştilor, ridicate la rang de principii conducătoare, continuă şifonarea prestigiului României prin delimitarea nonşalantă de valori autentice.

Ori prin ofensarea lor. Că un şef de organizaţie a scriitorilor n-a putut, n-a ştiut sau, poate din oportunism, n-a vrut să rezolve elegant contenciosul cotizaţiilor fără să umilească o personalitate de notorietate globală, cu un aport enorm la promovarea nu doar a literaturii, ci şi a libertăţii în lume, dar detestată de regimul restauraţionist şi ultranaţionalist al lui Liviu Dragnea, nu e doar treaba lui.

E şi a membrilor USR. Din rândul cărora nu fac parte şi al căror conflict pentru putere nu mă interesează. Altceva e tratamentul aplicat Hertei Müller. Care, în fapt, îi priveşte pe români în genere. Căci li se înjoseşte ţara când i se înjosesc personalităţi ca ilustra ei fiică din Banat. Etic devastator din unghiul celor cărora le-au servit drept model e faptul că varii scriitori de valoare admit, poate tot din oportunism, să se înregimenteze, susţinând poziţii moralmente intenabile.

Petre Iancu - Deutsche Welle