Alina Mungiu-Pippidi: Doctor honoris penitenciar sau cum lupul curăţă stâna
Anul Nou 2016 ne-a prins tot cu chestorul doctor ministru, cel al cărui bibliografie de doctorat cita la litera A pe Apud Joseph Stiglitz (această expresie latinească se foloseşte când citezi un autor nu direct, ci după altul, gafa e similară cu a da un citat din Andrei Pleşu reprodus după un articol de al meu şi a trece asta la bibliografie la litera C, drept autorul Conform Mungiu-Pippidi).
Discuţia publică, absurdă, este despre un plagiat al chestorului Tobă, asupra căruia nu se ştie cine trebuie să se pronunţe, deşi asta e ca şi cum ai spune că trebuie stabilit dacă unul pe care l-ai găsit cu mâinile în jurul gâtului unui cadavru a ajuns cu ele acolo direct sau după ce le-a încălzit pe calorifer. De fapt, e destul să citeşti lista bibliografică pentru a înţelege nu doar că doctorul Tobă e un impostor, ci că îndrumătorul său de doctorat nu i-a citit-o, sau nu ştia mai mult ca el, la fel membrii comisiei care trebuie toţi să facă un raport individual după lectură. Decizia justă de luat, ca şi la Victor Ponta, era de a demite întreaga comisie (la Ponta chiar unul din membrii comisiei, după care se plagiase, spunea că nu e problemă, deci el nu citise niciodată nici lucrarea lui Ponta, nici pe a lui, probabil; ceilalţi membri erau Adrian Năstase şi Gabriel Oprea). Şi chestorul nu e decât unul din mulţii doctori făcuţi de şcoala de securişti şi tanchişti reciclaţi care constituie şcolile doctorale de la Colegiul de Apărare sau de Informaţii şi care scriu documente de Apărare Naţională de provenienţă din documente de prin anii optzeci ai secolului trecut sau mai devreme, cum puteţi vedea aici.
Unul din aceşti simpatici academici militari e chiar în comisia de uniformizat legislaţia convocată de ministrul Educaţiei, unul din zece membri ai unei comisii care va încerca să interpreteze o legislaţie care se pare că e ambiguă şi de asta avem mari probleme. Mă înţelegeţi, comisia nu are niciun matematician, domeniu în care România stă respectabil, şi niciun fizician sau biolog, dar are un strategolog, pe domnul ăsta. Indicele de citare, măsura performanţei noastre academice, a celor cinci membri de la Drept ai acestei comisii (domeniul care a produs pe îndrumătorii Năstase şi Oprea şi pe candidatul Ponta), Filosofie şi Litere reunit cu cel al academicului militar este mult sub cel pe care îl aveam eu de una singură atunci când am plecat la o universitate din Germania în 2007, că de atunci evident că stau mult mai bine. Această mare majoritate de membri ai comisiei e desigur foarte sensibilă la performanţa academică şi are, ca să citez pe onor ministrul Educaţiei, „capacitatea prezumată” de a rezolva cu impostura şi a începe domnia meritocraţiei în viaţa noastră academică (detalii aici). Capacitatea asta prezumată a fost chiar criteriul selecţiei membrilor Comisiei: ce sens avea să prezumi că un savant de la matematică înţelege performanţa academică numai pentru că o are, e mult mai logic să prezumi că o are unul care aparţine unei discipline care nu posedă per total la nivel naţional atâta cât s-ar cuveni să aibă un singur academic de vârstă medie.
Întrucât a fost oarecare revoltă pe la membrii juriului Coaliţiei pentru Universităţi Curate înainte de Crăciun, am cerut informaţii de unde a venit comisia asta şi ce rol are, şi am aflat că practic ea e propusă de Consiliul Rectorilor, mai exact de rectorii celor mai mari universităţi, cărora li se delegă astfel rezolvarea problemei ca şi când ei ar fi inocenţi de crearea ei. Ideea de bază, poate logică, fiind aceea că orice comisie de la Minister poate fi politizată, una din soluţiile rezolvării problemei imposturii doctorale din România e să lăsăm universităţile care au dat titlul la impostori să le retragă tot ele. Să devină, cu alte cuvinte, responsabile şi performante chiar în exerciţiul funcţiunii. În acest sens, calitatea de bază care lipseşte comisiei, adică performanţa academică (vreo doi membri decenţi nu sunt chiar atât de tari încât indicele lor să tragă prea sus media întregii comisii) ar fi compensată de reprezentativitatea ei, comisia reflectă fidel cam ce vor şi cred rectorii celor mai bune universităţi româneşti că se poate face.
Eu cunosc foarte puţini rectori în România, şi aceia sunt decenţi, dar faptele sunt cam împotriva credibilităţii acestor persoane ca grup. Liviu Giosan, ale cărui poziţii sceptice cu privire la reforma din educaţie încerc să nu le împărtăşesc, dar nu e uşor, a realizat, pe vremea când conducea Ad Astra, un clasament al rectorilor aleşi pe legea reformistă Funeriu (aici). Din 31 de rectori luaţi în considerare de analiză, aproape jumătate publicaseră maximum 5 articole în toată viaţa lor academică (media e de trei pe an ISI în universităţile occidentale), iar ceilalţi nu aveau citate deloc (adică scriseseră o operă fără valoare, care nu era citată de nimeni). Scuza era, desigur, capacitatea lor prezumată de a fi manageri şi a de a construi o performanţă din care ei nu se împărtăşeau, ştiut fiind că nu există mai bun antrenor de polo decât unul care nu ştie să înoate. Mai nou, grupul de reformă universitară GRAUR din Cluj, condus de Dorin Isoc, a documentat pe plagiate.ro vreo cinsprezece rectori şi prorectori plagiatori (aici). Unii din aceştia se apără în instanţă, dar, ca la chestorul Tobă, ferească Dumnezeu să se uite cineva în bibliografia lor. Instituţional vorbind, Consiliul Rectorilor (vezi aici pentru atribuţiile acestei instituţii) poate sta mult mai bine decât suma membrilor componenţi sau a unui fragment aşa de semnificativ din ei? CNRe de facto un instrument politic al rectorilor, care anul trecut prin toamnă îl şi susţineau pe Victor Ponta la preşedinţie, că vorba aceea, să avem în sfârşit un preşedinte cu doctorat care să ne reprezinte bine. Conform art. 124 al Legii Educaţiei, Consiliul Naţional al Rectorilor are atribuţii în Consiliul de etică şi management universitar pentru disciplinarea universităţilor. Pe scurt, rectorii aveau deja instrumente să pedepsească universităţile unde se plagiază şi impostura e la putere şi au permis dezvoltarea şi proliferarea unui sistem în care plagiatul e doar vârful aisbergului, problema pe fond este că şcoli doctorale formate din îndrumători neperformanţi nu pot produce decât doctorate sub standarde, iar dacă le mai introduci şi criterii, adică le ceri lucrări ISI sau mai ştiu eu ce se pun pe plagiat ca să facă faţă. Pe de altă parte, lucrările academice ale condamnaţilor pentru corupţie sunt publicate la o editură din Craiova recunoscută de CNCSIS, Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice pentru Învăţământul Superior, din 2011. Ce a împiedicat CNCSIS să le retragă acreditarea odată ce a ieşit la iveală că spală banii lui alde Becali şi Niculae pentru a-i ajuta să scape de pedeapsă? Cât e de realist să ne imaginăm că nişte instituţii care au fost şi sunt parte din problemă vor deveni brusc parte din soluţie? De ce să nu construieşti soluţia pe un principiu de economie politică, anume că reformele le ancorezi în oamenii şi grupurile care au interesul să schimbe ceva, şi anume în oamenii performanţi care nu au cum să fie mulţumiţi să coabiteze astfel cu impostorii? Asta înseamnă ca disciplinele sau oamenii performanţi (nu universităţile, care amestecă din toate categoriile) să fie cele pe care se bazează disciplinarea sau eliminarea imposturii, cu trei categorii clare. Discipline performante, care se pot autoreglementa, discipline mixte, unde există masă critică pentru ca aceia mai buni să îi disciplineze pe ceilalţi, şi discipline compromise, unde trebuie făcut un protectorat bazat pe universităţi străine şi instituţii de acreditare din exterior. Că altfel nu oprim producţia de doctori în comunicare, management strategic, teologie, geopolitică, administraţie, relaţii internaţionale şi aşa mai departe care îşi cumpără lucrările ISI în vreo două reviste româneşti complet corupte şi mă mai sună şi pe mine ocazional să îi public în a mea.
Concluzia acestui argument este că nicio lege din lume nu poate oferi protecţie acolo unde normele sociale nu sunt aliniate cu legea şi grupuri aflate la putere sunt aliate cu infractorii, atunci când infractorii nu sunt chiar ei. De ce ar pedepsi un ministru plagiator comisia de eliberare condiţionată şi şefii de penitenciar care au redus câte treizeci de zile din pedeapsa condamnatului Ioan Niculae pentru cartea scrisă în 22 de ore şi 40 de minute pontate “Bioetanolul, combustibilul viitorului” (122 pagini, 82 text şi 40 anexe cu scheme şi tabele, cu 35 de referinţe bibliografice) sau “Orientări moderne în producţia vegetală”, pontată pentru zilele 15-17 iulie 2015, în condiţiile în care comisia a analizat lucrarea în data de 14. Vorba ceea, cred că şi chestorul Tobă, şi generalul Oprea, şi intelectualii lui Adrian Năstase, de la Victor Ponta la Dan Mihalache, scriu şi ei pe repejor înainte.
O menţiune specială pentru politicianul Vasile Dâncu, pentru care am spus că am simpatie câtă vreme nu are vreo pretenţie că e om de ştiinţă, aflu între timp că a devenit profesor honoris causa şi ar vrea la Academie. Aici e problema: că statutul politic, adică puterea, e folosit încontinuu în statul român pentru căpătarea unui statut de prestigiu aparent mult mai mare (de unde mai e? la atâta impostură dovedită), cel academic. Miniştrii şi parlamentarii îşi capătă rapid doctoratele, ordinare sau honoris causa, ba şi catedrele, ca atare nu au de ce să-i reprime pe bieţii puşcăriaşi, care au o motivaţie mult mai serioasă decât statutul, şi anume reducerea pedepsei. Nu legile au fost de vină pentru impostura creată, ci oamenii, şi dacă vom continua să punem lupul paznic la stână degeaba trecem legi cum că lupul când se întâlneşte cu oaia să o pupe duios pe bot, sau facem comisii naţionale de consultare în care oaia ce-a mâncat-o lupul face cu el cuplu şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Puteţi comenta acest text pe Romaniacurata.ro
Se încarcă comentariile...
