Terasa nefericirii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Thedrinkbusiness.com
FOTO Thedrinkbusiness.com

Camil. Un nume aproape inventat, un nume pe care nu l-ai crede, dacă nu ţi-ar explica cineva că, da, părinţii lui fuseseră cititori înfocaţi de Camil Petrescu. Greu să te cheme Camil când lucrezi la o forjă. I se spusese în toate felurile, inclusiv Cămil. Ceea ce nu era tocmai rău. Ba era chiar amuzant. Era singurul Cămil din lume.

Oricum, între timp forja se închisese, ca toate forjele din ţară, ca toate forjele din univers, iar Camil se reprofilase. Dacă nu-i plăcuse cartea, vorba lu` taică-su, învăţător de profesie, Camil lucra acum ca paznic într-un supermarket. Şi asta era chiar bine. Forja îi tocase cei mai buni ani, îşi spunea el, dar acum stătea toată ziua la răcoare, la ră-coa-re, importanţă pe care nu o poate înţelege decât cineva care petrecuse 9 ore pe zi în faţa unei forje. Aşadar, aer condiţionat, vânzătoare parfumate, deşi cu fundul uşor cam mare, probabil de la atâta stat pe scaun, respect, bună ziua, să trăiţi, vă salut, nu tu înjurături, nu tu scandaluri sau bătăi.

În fiecare zi era poftit cu prăjiturele, iaurţele, sandvişuleţe, parizeruţ pe pâine, măslinuţe şi alte nebunii, totul din promoţiile din supermarket, iar uneori nici măcar nu îşi mai lua la el mâncare, ştia sigur că o va rezolva cumva şi pe asta, ca să-şi ia burta de la gură.

În rest, puţină agitaţie la orele de vârf, câţiva puşti obraznici, nişte babe nesuferite, care mereu au nevoie de ceva, ţineţi-mi şi mie asta, daţi-mi aia, au, spatele, las şi eu aici plasa, îl las şi eu aici pe Bobi, Bobiţă, nu fi rău, nu fi rău cu domnul, Bobiţă, te mănânc şi alte lucruri asemănătoare. Viaţă adevărată. Momentul în care eşti prezent, singurul moment greu de înţeles din existenţă, singurul moment imposibil, ăla de acum, aşa cum citise Camil stând pe budă, într-o carte pe care o găsise la taică-su acasă într-o duminică.

Niciodată hoţi, niciodată huligani, numai câini, babe, sugari plângăcioşi şi posibilitatea de a privi lumina cum se scurge pe un perete în decursul unei zile. Uneori, când se plictisea foarte tare, Camil, mândru de uniforma lui de paznic, patrula de-a lungul coridorului de ieşire, cu o mână pe buzunar, din care scotea, când nu te aşteptai, o ştampilă cu numele lui. Se punea de-a curmezişul şi rostea cu o voce importantă, poliţienească: Titel Camil. Bonul la control! Apoi, în timp ce clientul, trecut de transpiraţii, lăsa plasele jos şi începea să-şi scotocească buzunarele, Camil se simţea cu adevărat împlinit.

Seara, după lucru, la Terasa Fericirii, o bodegă din cartier, Camil redevenea Cămil pentru o oră-două-trei, în funcţie de cât le permitea doamna Geta, chelneriţa-şefă. Iar berea, vai, ce bere - atât de ieftină încât era un păcat să nu dai banii pe ea. Era bine. Lucrurile mergeau bine, ar fi putut s-o ţină aşa la nesfârşit, şi într-un fel chiar a făcut-o, dacă n-am sta să punem la socoteală dimineaţa ciudată de joi în care Camil s-a trezit şi şi-a dat seama, cum-necum, că se afla în apartamentul tatălui său, deşi se culcase la el acasă. Televizorul era deschis şi din el zâmbea un Iliescu alb-negru, mai tânăr şi mai vesel ca de obicei.

În următoarele ore, după ce avea să cutreiere la pas cartierul, Camil urma să priceapă că se afla la începutul anilor `90, că încă lucra la forjă, ba chiar pentru mult timp de atunci încolo, că îşi pierduse liniştea, răcoarea zilelor de vară, pierduse aerul condiţionat, berea de mai multe feluri şi canalele teve turceşti, că supermarketul era o alimentară, că locul de muncă era un iad fierbinte şi că în general viitorul era departe de el. Iar de parcă nu era destul, Terasa Fericirii… Ei bine, Terasa Fericirii nici măcar nu se inventase încă.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite