Dincolo de raţiune

Am impresia că aceste rânduri sunt tot atât pentru conştiinţa mea cât şi pentru acei care urmează să le judece. Se petrec lucruri şi se iau atitudini care scapă judecăţii şi înţelegerii. Nu am deslegare omenească şi normală: nu găsesc nici o justificare. Mă simt deconcertat.

Parcă peste noapte s’ar fi schimbat datele unei logici, care-i simplă, care-i la îndemână fiecăruia. Am siguranţa că aceiaşi deconcertare stăpâneşte o mare parte dintre semenii mei care au obiceiul de a judeca evenimentele, fără ură şi fără părtinire.

În zilele acestea de primejdii reînoite, când grijile fiecăruia sunt atât de identificate cu grijile colectivităţii naţionale, atitudinea unor dintre noi, din aceiaş ţară şi de acelaş neam, zdruncină încrederea în judecăţi.

Iată, d. Mussolini, a vorbit la Roma pentru aniversarea începutului erei fasciste. Cu această ocazie d-sa, pentru ca să fie pace, a declarat că:

„Este necesar ca anumite clauze ridicole şi absurde ale tratatelor de pace să fie revăzute“.

Această cerinţă nu e nouă. Ea a fost în special formulată şi cu alte ocazii, când s’a vorbit mai precis de „Ungaria mutilată“, de „Dreptate pentru Ungaria“ şi de calităţile războinice ale poporului ungar. Nu este vorba deci, precum se spunea altă dată, de o enervare trecătoare. E vorba de o poziţie politică bine definită. D. Mussolini luptă pentru revizuirea tratatelor.

Asta e clar?

Pe această poziţie este alături de interesele României, sau contra lor? Apoi România este beneficiară a tratatelor de pace pe care d. Mussolini vrea să le revizuiască. Acele tratate de pace sunt actele de stare civilă internaţionale ale întregirii româneşti. Din acele tratate face parte harta României noastre de azi, – imaginea plastică a idealului nostru naţional de ieri. Orice revizuire a tratatelor înseamnă revizuirea hotarelor noastre. A cere revizuirea tratatelor este egal, cu a cere revizuirea hotarelor noastre. Căci dacă se cere reconstituirea anatomică a Ungariei dinaintea marelui război, cea mai mare parte a trupului ei de eri, este, acum, aici, între hotarele noastre.

D. Mussolini, deci, duce o politică revizionistă – adică acea politică prin care sunt deocamdată puse în discuţiune, în gura Europei, în opinia publică a Europei, hotarele noastre, – noi românii, fiind arătaţi, noi, ca nişte cotropitori.

Nu se poate susţine cu bună credinţă că revizuirea cerută de d. Mussolini ar fi privind oricare alte tratate, dar numai pe cel dela Trianon, nu, fiindcă d. Mussolini a cerut dreptate pentru Ungaria, nedreptăţită după d-sa prin acest tratat, iar dreptatea pentru Ungaria înseamnă nedreptate pentru noi.

Dar chiar dacă revizuirea preconizată de d. Mussolini ar privi alte tratate şi alte clauze de cât acele care ne interesează pe noi, direct, – încă această politică sfărâmă prestigiul tratatelor şi deschide putinţa de a se pune mâine sau poimâine, în discuţie, şi tratatul de care depinde fiinţa noastră naţională întregită.

Şeful guvernului italian duce deci o politică de primejduire, de ameninţare, de discutare a hotarelor noastre.

Şi asta e clar.

De-aici încolo însă, nimic nu ni se mai pare clar, în ce priveşte reacţiunea unora dintre noi. După toate regulele fără greş ale unui instinct de conservare, noi trebue să reacţionăm faţă de o asemenea atitudine şi ameninţare. Desigur, nu cu o a atitudine de bravadă, şi nici cu insulte. Dacă unii dintre noi, mai puri, şi mai aproape de lupi, simt şi acum prin generaţii, laptele lupoaicei, pot iubi Italia cea frumoasă, şi Roma cea bătrână cu aceiaşi pasiune de strănepoţi.

Aceasta se poate înţelege.

Fiecare dintre noi, prin cultură, prin slăbiciuni spirituale, prin mistica afinităţii, prin temperament, avem admiraţiuni cu precădere pentru alte ţări şi neamuri. Este de înţeles să iubeşti Italia; este de înţeles să admiri regimul ei dacă-ţi corespunde unei concepţii personale desinteresate. Nu voi cere să se răspundă la ură, cu altă ură. Nici nu pot concepe ura „pe naţiuni“ care cuprinde în generalizarea ei, ceva absurd şi simplist. Dar ceiace nu pot înţelege este să fac sărbătoare naţională românească din ziua în care d. Mussoloini a cerut revizuirea tratatelor în care-i pecetluită unitatea noastră naţională.

Să nu-l insult pe d. Mussolini pentru atitudinea sa. Sigur! A luat această poziţie din patriotism, pentru ţara sa, pentrucă aşa crede a fi bine pentru Italia. Dacă aş fi fost italian şi aş fi crezut la fel, nu m’aş fi sfiit să irit o altă ţară. Dar să înalţ ditirambi acestei politici şi să mă solidarizeze cu ea, să ascund conaţionalilor mei, primejdiile pentru ţara mea, – iată ce nu pot înţelege.

D. Mihai Manoilescu a închinat numărul „Bunei Vestiri“ de Sâmbătă, manifestaţiei dela Roma. Eu îl cunosc din tinereţă pe d. Manoilescu. Este un fruntaş al generaţiei mele. Îi cunosc inteligenţa, judecata şi cultura. Şi tocmai de-aceia, nu înţeleg cum a fost în stare ca în ziua în care la Roma se sapă la stâlpii fruntariilor noastre, d-sa la Bucureşti să facă din această operă mussoliniană, o sărbătoare omagială a poporului românesc.

Mă simt umilit, ca român, de această festivitate grafică. Aici, în cele de mai sus, am făcut o judecată, fără să insult, fără să pun patimă. Care-o fi, Doamne, judecata, tot aş, cea fără patimă, a d-lui Manoilescu?!

Acest text a fost publicat în ziarul „Adevărul” din anul 1937 şi îl republicăm cu ocazia aniversării a 125 de ani de la înfiinţarea ziarului.