Puterea nu e iubită, cel mult e tolerată

Miting al susţinătorilor PCRM, la Chişinău FOTO Tudor Iovu

Acum două luni şi ceva, unul dintre liderii majorităţii parlamentare actuale, Ion Hadârcă, anunţa că o „adunare populară“ cu participarea forţelor pro-europene era planificată pentru 24 noiembrie, adică la o distanţă de mai puţin de o săptămână de la summitul de la Vilnius.

Acum vedem că data a fost schimbată, probabil, pentru că cei de la guvernare sunt nerăbdători să le arate comuniştilor că numărul persoanelor pe care le pot mobiliza este mult mai impunător decât al opoziţiei. Miza este de a arăta oponenţilor politici că într-o singură zi puterea poate mobiliza mai mulţi oameni decât PCRM în toate protestele săptămânale din ultimele două luni. E o chestie de imagine şi de ambiţie a puterii.

Dar şi necesitatea de a fi aplaudată după atâtea critici acerbe din partea unei bune părţi a presei şi a liderilor de opinie în legătură cu modul în care statul a concesionat aeroportul şi cedat controlul asupra Băncii de Economii.

Întrunirea, fixată pentru duminica viitoare, 3 noiembrie, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, se doreşte a fi una grandioasă şi simbolică în acelaşi timp. Anunţul, făcut de doi lideri ai partidelor din arcul guvernamental, Vlad Filat şi Marian Lupu, a surprins prin mai multe detalii.

Ca niciodată (sau, cel puţin, ceea ce demult nu s-a mai întâmplat), Filat şi Lupu au fost extrem de joviali şi pe alocuri chiar tandri unul cu celălalt. Este efectul unor convorbiri ce fac parte dintr-o strategie de lungă durată care nu exclude şi o campanie electorală în formula unei coaliţii de partide. În plus, cei doi au trecut prin experienţe oarecum comparabile în ultimă vreme, pierzând pe rând funcţiile pe care le deţineau, de premier şi de preşedinte al Parlamentului. Nevoia uneşte, iar nevoile politice cu atât mai mult. Cu deosebirea că Lupu pare să fi depăşit  „retrogradarea“ mai stoic decât colegul său Filat.

Să revenim însă la întrunirea preconizată pentru 3 noiembrie. Unii dintre comentatorii apropiaţi PLDM au numit-o chiar Adunare Naţională, care se doreşte a fi similară cu cea din 27 august 1989. Ideea nu e rea, dar faptul că iniţiativa vine de la guvernare, fără precizarea expresă că la aceasta vor fi invitaţi lideri ai societăţii civile care să ia şi ei cuvântul, a nemulţumit pe mulţi. Şi pe bună dreptate. Mai ales că iniţiatorii a ceea ce se doreşte a fi o Adunare Naţională au spus că ei ştiu cum să organizeze şi vor aduce mulţi oameni, că ei se pricep la organizarea unor asemenea evenimente şi ar avea experienţa necesară în acest sens. Ceea ce nu a dat foarte bine.

Mulţi au înţeles astfel că e vorba de o adunare mai mult pe criterii partinice, la care nu e nevoie neapărat de doritori din partea societăţii civile. Oamenii fără apartenenţă la un partid sau altul nu s-au simţit invitaţi, ca şi cum li s-ar fi spus: dacă vreţi, veniţi, dar noi îi vom aduna, în primul rând, pe membrii partidelor noastre, pe care îi putem obliga.

Comparaţia cu o Mare Adunare Naţională – mai ales cu cea din 27 august 1989 – este însă una neinspirată pentru cel sau cei care au formulat-o. Atunci, în 1989, oamenii au venit la Chişinău cu sutele de mii ca să-şi afirme identitatea naţională şi să protesteze, totodată, împotriva establishment-ului de atunci, a puterii comuniste.

Or, o guvernare, oricâte succese ar avea, nu poate mobiliza mai mult de câteva zeci de mii de persoane, pentru că puterea, în general, şi la noi, în mod special, nu e iubită, ci e cel mult tolerată. Mai ales că în ultimii ani, în ciuda unor progrese ce s-au făcut, fie şi modeste, s-a observat o creştere a unei percepţii publice potrivit căreia inechitatea socială a devenit mai apăsătoare. Şi asta în contrast cu informaţia tirajată de mass-media că în ţară au fost investite atâtea sute de milioane de euro. În general, ar trebui să ne bucurăm, câştigă Moldova, dar în particular, se vede cu ochiul liber că mult se fură, mai mult chiar decât „standardele“ euro-asiatice.