Occidentul sub diferitele sale forme – statală, instituţională, UE, NATO – s-a pronunţat pentru crearea condiţiilor de descurajare a revizionismului rus la frontiere şi pentru limitarea revanşismului unei Rusii ce consideră că a fost păcălită când era slabă şi vrea să revină astăzi în prim plan, cu forţa, impunându-şi interesele percepute pe plan extern împotriva tuturor celorlalte state, cu riscul introducerii unui neo-imperialism în spaţiul post-sovietic şi a promovării suveranităţii limitate a noilor state independente, pe baza doctrinei apărării ruşilor, rusofonilor şi compatrioţilor cu utilizarea forţei militare.


Dmitri Rogozin FOTO EPA

Fenomenul Rogozin scos din practica abordării regiunii

Episodul Rogozin a avut mai multe grile de lectură şi a permis lecţii învăţate pentru Rusia din răzbunarea geografiei, dar a subliniat şi limitele pe care le are azi Moscova în a face ceea ce vrea în lume. Mai mult, invectivele şi răbufnirile personajului în sine, vicepremier al Federaţiei Ruse, arată clar incapacitatea acestuia de a juca vreodată un rol constructiv în relaţiile diplomatice cu terţe state, fiind deja inacceptabil în relaţiile Rusiei cu România şi Republica Moldova.

Că limbajul acestuia era unul colorat, destinat paginilor întâi ale mediei ruse, era un lucru cunoscut. Aşa cum MAE rus ştie bine cât a pătimit şi cum a trebuit să rânească diplomatic în spatele unui asemenea personaj şi a declaraţiilor sale iresponsabile, arătând că poziţia oficială a Federaţiei Ruse este alta. Însă, dacă Rogozin intră în spaţiul ignorării generale şi a retragerii sale din spaţiile unde fusese folosit pentru zgomot şi scandal mediatic, retragerea sa din Guvernul Federaţiei Ruse devine, de asemenea, o obligaţie pentru o Rusie care doreşte să relanseze bune relaţii cu regiunea noastră.

Decizia de declarare a vicepremierului rus ca persona non grata a fost urmată de o reacţie opusă a preşedintelui Igor Dodon, în ciuda sumei de elemente în discuţie în acest gest.

Incoerenţa Republicii Moldova şi nevoia de a alege orientarea strategică a statului

Ultimele evenimente din Republica Moldova au creat probleme majore în privinţa coeziunii şi coerenţei poziţiei statului. Momentul declarării persona non grata a lui Dmitri Rogozin a pus capac şi a subliniat, o dată în plus, costurile acestei inconsistenţa şi a lipsei unei orientări strategice a statului asumată şi prezentată de toţi reprezentaţii săi, Preşedinte şi Guvern. Şi totul vine pe fondul celor două poziţionări distincte pe care le profesează Preşedintele Igor Dodon, vădit şi ostentativ pro-rus, şi majoritatea declarat pro-europeană din Parlament şi Guvern.

În cazul Rogozin, decizia de declarare a vicepremierului rus ca persona non grata a fost urmată de o reacţie opusă a preşedintelui Igor Dodon, în ciuda sumei de elemente în discuţie în acest gest: declaraţiile flagrante anti-Republica Moldova, susţinerile sforăitoare ale separatismului, ameninţările cu forţa armată, şi trec peste lipsa de bun simţ şi limbajul a personajului. Din contra, Igor Dodon s-a şi întâlnit cu Rogozin în... Iran, acolo unde au continuat poziţionările contrare majorităţii legitime şi care deţine constituţional decizia în orientarea strategică, de politică externă a statului Republica Moldova, pe care Preşedintele de la Chişinău îl reprezintă! Doar îl reprezintă, nu îi decide orientarea şi opţiunile!

Episodul a mai amintit de un moment la fel de penibil, dar trecut cu mai mare uşurinţă, acela în care oficialii Republicii Moldova erau batjocoriţi în Federaţia Rusă, controale exagerate sau neplăceri când mergeau în delegaţie oficială. După câteva reacţii ale MAEIE, Republica Moldova a refuzat să mai participe la orice reuniuni în Rusia, în schimb Igor Dodon a continuat ostentativ relaţia ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, ba forţând diferenţa între sine şi ceilalţi oficiali.


Igor Dodon FOTO presedinte.md

Dodon, călare pe noua Axă a Răului: Rusia, Coreea de Nord, Iran

Şi programul deplasărilor externe şi a primirilor oficiale ale lui Igor Dodon este, de asemenea, reprobabil, nu numai declaraţiile sale care nu au nimic a face cu statul pe care-l reprezintă şi opţiunile instituţiei responsabilă constituţional de orientarea strategică şi de politica externă a statului. Şi nu e vorba despre diferenţe minore, ci despre elementele fundamentale precum orientarea strategică a Republicii Moldova. Dodon a mizat pe 7 (şapte) vizite oficiale şi neoficiale în Federaţia Rusă după alegerea sa, două la Teheran, una la Budapesta şi una la Bruxelles, la instituţiile multilaterale de aici, UE şi NATO.

Apoi a sfidat regulile dreptului internaţional şi a relaţiilor internaţionale, primind în calitate de Preşedinte delegaţia Partidului nord coreean de la conducerea statului, un stat aflat sub sancţiunile comunităţii internaţionale pentru programul nuclear, proliferare nucleară şi pentru programul balistic. Deci Dodon e asociat Rusiei, Coreii de Nord şi Iranului, exact opusul orientării oficiale, legale şi legitime a statului, consemnată şi stabilită de majoritatea declarat pro-europeană şi pro-occidentală. Aici trebuie căutată reacţia SUA de a suspenda sprijinul militar pentru Armata Republicii Moldova.

De dragul Rusiei, Dodon a renunţat la finanţarea americană pentru pregătirea Armatei Naţionale

Tot în acelaşi spaţiu, se mai adaugă un element, cel relativ la Apărarea Republicii Moldova. Nici astăzi nu există un Ministru al Apărării în funcţie, iar Igor Dodon pune pe acest pas interdicţia participării trupelor Armatei Republicii Moldova la exerciţii internaţionale peste hotare, pe absenţa unui Ministru al Apărării. Chiar şi pierderea finanţării americane pentru Armata Naţională – altfel motiv de sancţiune de Înaltă Trădare, într-un stat serios – este legată de această neparticipare, deşi vorbim despre o sumă egală cu jumătate din bugetul pentru Armată. Dealtfel, şi aici, Igor Dodon este Preşedinte, Comandantul Suprem al Armatei, dar nu cel care decide politicile de Apărare sau Securitate ale statului. Aceste atribuţii revin, în Constituţia Republicii Moldova, tot majorităţii.

Momentul Rogozin este un declanşator de neevitat.

În acest sens, clarificarea este obligatorie şi nu mai poate întârzia. Incoerenţa politică în domeniul orientării strategice, politicii externe, de securitate şi apărare, precum şi absenţa unei subordonări constituţionale clar notate între Preşedinte şi Parlament pe temele pe care este chemat să reprezinte Republica Moldova, nu mai e posibilă. Iar astăzi momentul Rogozin este un declanşator de neevitat.

Nevoia de clarificare a actorului responsabil şi decident constituţional pentru coeziunea reprezentării externe

Astfel că mă aştept la două demersuri ale majorităţii responsabilă constituţional: numirea unui Ministru al Apărării Naţionale – nu prin târg şi negociere cu Preşedintele, ci reprezentând orientarea pro-occidentală şi demnă, clamată de această majoritate – şi readucerea Preşedintelui Republicii Moldova în limitele atribuţiilor sale constituţionale.

Astfel, aştept o numire formală din partea Premierului şi a majorităţii parlamentare pentru Ministrul Apărării, nesancţionat de Dodon şi Rusia, care, odată respinsă de două ori consecutiv de către Preşedintele Igor Dodon, să ducă la sesizarea Curţii Constituţionale – care s-a pronunţat deja pe tema interdicţiei Preşedintelui de a respinge de două ori numirea unei persoane sau promulgarea unei legi – pentru a stabili soluţia în situaţia în care, în ciuda acestei hotărâri, Igor Dodon nu-şi respectă îndatoririle prezidenţiale.

Preşedintele care reprezintă Republica Moldova are dreptul la propriile opinii, dar NU atunci când reprezintă statul.

Soluţia Curţii Constituţionale este una singură, constatarea încălcării Constituţiei şi a hotărârilor Curţii Constituţionale – general obligatorii – şi stabilirea faptului că un asemenea gest este o decădere din calitatea de Preşedinte, presupune indisponibilitatea Preşedintelui în această cauză, şi la fel ca la indisponibilitatea din alte motive, se soldează cu suplinirea Preşedintelui de către Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova pe perioada indisponibilităţii. Deci hotărârile în cauză vor fi semnate de omul doi în stat, după depunerea jurământului pe perioada acestei indisponibilităţi a Preşedintelui. Şi aici procedeul nu se poate desfăşura pe perioadă infinită, ci repetarea situaţiei de un număr suficient de dăţi duce la indisponibilizarea definitivă a Preşedintelui. La dispoziţia Curţii Constituţionale.

În al doilea caz, sesizarea e ceva mai dificilă, dar trebuie formulată pentru a stabili, constituţional, că Preşedintele care reprezintă Republica Moldova are dreptul la propriile opinii, dar NU atunci când reprezintă statul, deci va fi obligat să menţioneze, în întâlnirile sale, poziţiile statului Republica Moldova, cele venite pe punctajele de la MAEIE, iar în rest să formuleze POZIŢIILE PERSONALE, cu această marcă, dar în contexte personale, nu oficiale, de reprezentare.

În absenţa unor demersuri legale care să readucă poziţiile statului Republica Moldova în condiţiile de coerenţă şi coeziune a orientării Preşedintelui şi majorităţii parlamentare, costurile vor începe să se acumuleze din raţiuni de schizofrenie sau joc la două capete. Pentru că, într-adevăr, vorbim despre obligaţia de a alege, astăzi, orientarea strategică pro-occidentală a Republicii Moldova, asumată de Preşedinte, în egală măsură, în acţiunile sale de reprezentare, dar şi despre o relaţie decentă cu Federaţia Rusă, pe baza respectării dreptului internaţional, a suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţa Republicii Moldova, a respectării autorităţilor Republicii Moldova, a decenţei şi bunului simţ al reprezentanţilor Federaţiei Ruse la Chişinău şi al autorităţilor Federaţiei Ruse faţă de oficialii Republicii Moldova veniţi în misiune la Moscova. Deci înlocuirea lui Dmitri Rogozin cu un diplomat de carieră, cu bun simţ şi pregătire tradiţională în postura de Preşedinte al Comisiei interguvernamentale Federaţia Rusă-Republica Moldova este drumul normal spre îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale între cele două state.

Redesenarea abordării relaţiei cu Rusia la Chişinău: respect şi contextualizare

Pentru Republica Moldova, relaţia cu Rusia e obligatorie. Însă pentru a face acest pas, trebuie să elimine obligatoriu acea schizofrenie politică despre care vorbeam prin faptul că reprezentarea statului e făcută pe două voci distincte, Igor Dodon nerespectând priorităţile şi elementele stabilite de majoritatea responsabilă constituţional de decizie şi înlocuind aceste opţiuni cu propriile păreri explicit şi ostentativ filoruse.

Limitele mandatului de abordare a Rusiei de către Chişinău, conţinutul său trebuie acomodat cu contextul şi situaţia existentă astăzi în mod real în relaţiile României/NATO/UE cu Rusia şi problemele în relaţiile Ucrainei cu Rusia. Dar până la definirea substanţială a acestei relaţii, e necesară manifestarea de respect al Rusiei pentru statul suveran şi independent Republica Moldova şi pentru reprezentanţii săi. Apoi trebuie făcută integrarea în contextul relaţiilor Rusiei cu statele şi instituţiile din regiune.

Abordarea României: Descurajare şi dialog

Cazul României este diferit şi influenţează fundamental opţiunile şi limitele de mandat ale Republicii Moldova. Întrebările fundamentale pe care şi le pune şi diplomaţia de la Bucureşti, şi clasa politică, şi experţii, sunt: Este cazul să lansăm dialogul cu Rusia? Care sunt limitele acestuia? Este interesată Rusia de un dialog cu Bucureştiul? Răspunsul la setul acesta de întrebări are multiple nuanţe şi depinde direct de actorii politici concreţi care vor fi îndrituiţi să se implice şi să decidă să parcurgă aceşti paşi.

Momentul Rogozin şi reacţiile Moscovei faţă de diferitele achiziţii de natură militară ale României creează oportunitatea discutării condiţiilor şi limitelor de mandat a abordării Rusiei de către Bucureşti.

O Rusie sub sancţiuni, o Rusie agresivă, o Rusie care are un ambasador la Bucureşti excesiv de mediatizat şi implicat în războiul informaţional împotriva României nu este una cu care să te apuci de discuţii, şi nici momentul prezent nu recomandă acest lucru. A nega însă perspectiva de a dialoga cu Rusia este o impunitate, mai ales în contextul în care abordarea Rusiei convenită la nivelul NATO şi UE e dată de instrumentele descurajare şi dialog, stabilite la summit-urile NATO de la Newport şi Varşovia.

Deci momentul Rogozin şi reacţiile Moscovei faţă de diferitele achiziţii de natură militară ale României creează oportunitatea discutării condiţiilor şi limitelor de mandat a abordării Rusiei de către Bucureşti. MAE e îndrituit să discute chestiunile curente, consulare, urgente, culturale şi educaţionale, pe relaţia cu Rusia. Însă pentru a aborda cu un pas înainte ca şi consistenţă această relaţie, contează dacă a fost parcurs cu asupra de măsură etapa de descurajare, pentru a putea aborda un dialog la momentul potrivit.

Capcane tactice ale Rusiei: ieşirea din izolare şi crearea faliilor în UE şi NATO

România nu este interesată astăzi să abordeze un dialog special, structurat, cu Rusia. Nu a construit etapa descurajării decât pe hârtie, iar capabilităţile nu sunt amplasate încă pe teren, capacităţile de producţie militare nu sunt funcţionale, într-un cuvânt descurajarea nu a ajuns la faza în care dotarea şi pregătirea Armatei române, capacităţile sale tehnice şi umane să fi ajuns la stadiul în care să fie atât de puternice încât să nu fie nevoie să fie utilizate vreodată. Acesta ar fi ţinta descurajării, realizată de ţara noastră alături de aliaţii săi şi prezenţa externă de pe teritoriul naţional.

Apoi, nu cred că Rusia a ajuns la situaţia de a înţelege sau de a fi atentă măcar la România, deci nu are nevoie de dialog decât pentru a-şi nuanţa poziţiile. Cât timp Rusia consideră formal România şi o tratează drept „păpuşa americanilor”, Moscova nu are nevoie să discute vreodată la Bucureşti, pentru că-şi rezolvă problemele la Washington, pe această gândire. Dar poate nu are nevoie de nimic de la Bucureşti. Când va fi depăşită această etapă, va conta şi agenda care interesează şi Bucureştiul, în relaţia bilaterală, fără a ieşi din spaţiul şi limitele principiilor, valorilor şi credibilităţii de aliat NATO, partener strategic cu SUA şi membru al UE. Iar tematică de dialog bilateral am avea, dar la care Rusia nu e pregătită să răspundă azi decât cu Rogozin şi cu invective, desconsiderare şi război informaţional. Când situaţia se va maturiza şi lucrurile vor evolua, iar respectul la Moscova se va fi dezvoltat, ca şi nevoia de a vorbi cu Bucureştiul, vom vedea gesturile de conciliere ale Moscovei în plan concret şi abordările serioase în relaţia cu Bucureştiul.

Nu cred că Rusia a ajuns la situaţia de a înţelege sau de a fi atentă măcar la România.

Până atunci, spaţiul angajării României pe relaţia cu Rusia ţine de capcane tactice ale tentativei ieşirii din izolare şi a creării rupturilor în cadrul organismelor occidentale, UE şi NATO. Dar când acest pas va fi depăşit, tot oamenii serioşi, echilibraţi şi cu experienţă vor trebui să participe la construirea unui mandat de negociere cu Rusia. Până atunci însă, cred că România, ca şi Republica Moldova, trebuie să construiască parteneriatul strategic cu Ucraina şi să susţină livrarea armelor letale către Kiev, pentru apărarea Occidentului în linia întâi de contact între populaţiile cu aspiraţii şi orientări distincte, prooccidentale, versus cele cu orientare pro-rusă. O linie care trece în nordul Crimeei, Estul Ucrainei şi la graniţa cu Belarusul. Înglobând aici pe deplin Republica Moldova unde coerenţa orientării pro-europene trebuie solicitată cu exigenţă de către România în termenul cel mai scurt.