Şovinismul velicorus în RSSM
0
Ruşii veniţi în Basarabia în anii ’40 au început să se comporte ca stăpâni, desconsiderându-i pe etnicii românii. Existenţa problemei „fratelui mai mare“ era recunoscută chiar şi de unii şefi comunişti.
Prima ocupaţie sovietică a Basarabiei (iunie 1940-iunie 1941) şi cea de-a doua (martie 1944-august 1991) au schimbat în mod brutal relaţia dintre majoritatea românească a provinciei şi minorităţile sale etnice, mai ales cu ruşii şi ucrainenii. Românii basarabeni au început să se simtă străini la ei acasă, iar ocupantul şi populaţia de limbă rusă au manifestat nu de puţine ori, în mod sfidător, lipsă de respect faţă de majoritatea locală.
De multe ori, cei care vorbeau în limba maternă la ei acasă erau bătuţi în complicitate cu organele de ordine sovietice (atunci când nu erau incluşi direct în listele de deportare în Siberia). Acest lucru s-a întâmplat mai ales în primii ani postbelici, dar şi mult după. Oficial, în URSS în ansamblu şi în RSSM în particular, se considera că ambele naţionalisme, local (în cazul de faţă românesc, numit de multe ori în documentele de epocă „moldo-român“), dar şi cel velicorus trebuiau combătute în egală măsură.
În realitate, cunoaştem doar un singur caz în care un rus din Bender a fost dat afară din partid (pedeapsa minimă), în 1967, pentru şovinism velicorus (a se vedea „Adevărul“ Moldova din 17.11.2011). În timp ce lista moldovenilor condamnaţi doar pentru faptul că vorbeau în limba maternă în propria lor republică este de mii de persoane. Totodată, şi pedepsele aplicate moldovenilor erau mult mai aspre - de la demitere până la închisoare sau internare la psihiatrie.
Liderul PCM recunoaşte că sunt probleme
În ianuarie 1945, prim-secretarul Nichita Salogor mărturiseşte la o plenară a CC a PC(b) din Moldova că tinerii ruşi, dar şi părinţii lor, manifestă superioritate şi dispreţ faţă de majoritatea locală constituită din moldoveni (adică etnici români). Cuvintele „moldovean“ şi „moldovenesc“ şi tot ce este legat de Moldova erau luate în derâdere.
Chiar fiul său îi confirmă acest lucru din experienţa sa de elev la o şcoală din Chişinău. Potrivit acestuia, copiii moldoveni se revoltau că ruşii veniţi încercau să-şi impună dominaţia, inclusiv în plan lingvistic. Replica ruşilor era, de regulă, brutală. Moldovenii erau bătuţi măr de colegii ruşi, care ţineau astfel să demonstreze că ei sunt stăpâni în RSS Moldovenească. Salogor le cere membrilor de partid să depăşească situaţia când majoritatea cadrelor venite nu cunosc limba română (numită „moldovenească“), tradiţiile populaţiei locale şi nici nu vor să le cunoască.
Salogor era el însuşi etnic român din Transnistria şi se pare că voia într-adevăr ca subalternii săi să se debaraseze de complexele şovinismului velicorus. Astfel, la replica secretarului CC al PCM Kaşnikov precum că nu ajung manuale şi dicţionare de limbă „moldovenească“, Salogor spune că cel mai important lucru este voinţa de a învăţa limba. Prin urmare, era vorba de un complex de superioritate a ruşilor faţă de moldoveni, lipsă de respect, şi nu de problema literaturii în limba română.
Nichita Salagor este şi cel care va semna în iunie 1946 un memoriu adresat lui Stalin prin care se cerea retrocedarea către RSSM a teritoriilor din Basarabia de Sud şi de Nord, luate de Ucraina în 1940. La scurt timp după asta este demis, una din cauzele invocate fiind semnarea acestui memoriu, dar şi, probabil, apelurile sale repetate către comuniştii locali de a învăţa limba băştinaşilor.
Rămâne o problemă şi în 1989
La aproape jumătate de veac de la discursul lui Nichita Salogor, în RSSM nu se schimbase mare lucru, aşa cum mărturiseşte Evghenia Solomonova, o jurnalistă de la ziarul raional din Criuleni. În iunie 1989, ea face apel către compatrioţii săi de limbă rusă din Moldova să depăşească ceea ce numeşte „complexul fratelui mai mare“ şi să înveţe limba română. Prin asta, susţine ziarista, ruşii vor depăşi şi dispreţul faţă de poporul în mijlocul căruia i-a adus soarta.
Evidenţiem în textul Evgheniei Solomonova o replică tăioasă la adresa celor care neglijează aspectul naţional în represiunile comuniste din RSS Moldovenească. Ştiind foarte bine mentalitatea compatrioţilor săi ruşi, ea le dă o replică: „Suferinţele noastre nu ne pot justifica în ochii acelora pe care noi i-am forţat să ne împărtăşească nenorocirea noastră“.
Fragment din discursul lui Nichita Salogor la plenara CC al PC(b) din Moldova, din 27 ianuarie 1945
...Iar acum chestiunea despre şcoli, despre învăţători. Aici situaţia este departe de a fi în regulă. Vreau să vorbesc despre educaţia marxist-leninistă a copiilor noştri. În unele şcoli educaţia copiilor nu este la un nivel corespunzător, există elemente de ordin şovinist în rândurile copiilor, se vorbeşte în termeni de „noi“ şi „ei“. Şi nu numai în rândurile copiilor, dar şi a celor maturi. Cuvinte precum „moldovean“ sau „pe moldoveneşte“ sunt utilizate de multe ori cu ironie.
Nu e uşor de vorbit despre propriul copil, dar când îl auzi ce spune când vine de la şcoală, te doare inima şi te uimeşti, dar faptul rămâne fapt. Iar ei spun: „Tata, acest moldovean parşiv“. Ce se întâmplă? „Păi, ei spun că voi, ruşii, aţi venit de acolo [de peste Nistru] şi începeţi să vă impuneţi regulile în şcoală, iar noi suntem de pe loc“. Şi cum procedaţi cu cei care spun asemenea lucruri? „Noi le-am dat [bătaie]“ (râsete în sală).
Eu întreb: „Şi învăţătoarea ce a spus?“. Îmi răspunde: „E localnică, şi este, probabil, şi ea fascistă“ (râsete în sală). Iată care e situaţia din şcoală. Chestiunea educaţiei ideologice a învăţătorilor merită o atenţie deosebită din partea noastră, a comuniştilor, a conducătorilor de partid şi a organelor sovietice.
Trebuie să intensificăm lucrul educativ nu numai cu elevii, dar, în primul rând, cu învăţătorii, în special cu cei locali. Nu putem fi siguri că treburile sunt sub controlul nostru în ceea ce ţine de cadrele din învăţământ, că toţi sunt verificaţi şi că susţin puterea sovietică, toate măsurile promovate de noi. Nu trebuie să uităm că aceste cadre le-am moştenit de la ocupanţii germano-români. Şi, apropo, am pregătit prin cursuri de scurtă durată din rândurile elevilor şcolilor româneşti aproximativ 5.000 de învăţători. Cu intelighenţia care a rămas aici în timpul ocupaţiei trebuie să ne ocupăm zi de zi, în vederea educării ei în spiritul nostru sovietic.
...Tovarăşi, mai accentuez că, în scopul promovării activităţii de educaţie, în special în rândurile ţăranilor, trebuie să studiem şi să ştim limba, obiceiurile poporului cu care lucrăm. Fiecare conducător şi, mai ales, fiecare comunist este obligat să înveţe limba moldovenească.
Fragment din articolul Evgheniei Solomonova (1989)
Consider că noi, populaţia rusofonă, trebuie, mai întâi de toate, să ne recunoaştem sincer vina în faţa poporului care cu inimă deschisă şi-a întâlnit eliberatorii săi. Trebuie să se săvârşească, în sfârşit, actul pocăinţei. Mulţi îmi vor obiecta: în ce constă vina poporului rus, care însuşi a fost victimă a represiunilor staliniste şi a stagnării? Doar e vorba de o nenorocire generală a noastră, şi nu de o vină?
Dragi concetăţeni! După părerea mea, suferinţele noastre nu ne pot justifica în ochii acelora pe care noi i-am forţat să ne împărtăşească nenorocirea noastră.
...Noi trebuie, în sfârşit, să înţelegem că poporul care trăieşte pe o bucată mică de pământ şi unică în lume trebuie să-şi determine singur soarta. Îngâmfarea noastră a atins culmile de pe care noi încetăm a vedea doleanţele altor popoare şi le dictăm voinţa noastră, ne amestecăm în rezolvarea problemelor lor naţionale. Neîncrederea ruşinoasă faţă de mintea sănătoasă a întregului popor moldovenesc – oare acesta nu este o manifestare de şovinism de mare putere? Considerăm că încă trebuie să ne merităm dreptul de a participa la construirea destinului republicii în care locuim. Să-l merităm printr-o mare muncă spirituală privind însuşirea limbii, culturii şi istoriei Moldovei.
Se încarcă comentariile...
